Aruncă-mi parfumul. E cea mai tristă amintire cu memorie.
Pe Claudiu l-am iubit mult. Iubirea se prefigura în mintea mea ca o poezie. Orice în ea era permis. Totul era o inegalitate acceptabilă.
Lasă-ţi frâu liber cuvintelor şi imaginaţiei… Începe cu „a fost odată” şi fă-ne cuminţi, atenţi, miraţi… Şi fă-ne copii…
Aşa şi-ar fi pornit tatăl meu (un Creangă al vremurilor noastre) povestea de seară…
În casa ciudată mereu
E ca şi cum lumina a încurcat adresa
Şi a ajuns aici să-mi spună că există,
Că a putut pătrunde în casa fără uşi
Şi cu ferestre mici, acoperite…
Tălpile-i sunt crăpate, iar prin micile crăpături îi intră praf în piele. Iar o văd desculţă. De-atâtea ori îi zic să nu meargă pe asfalt fără încălţări, că s-a răcit deja sau îi poate intra un spin în talpă.
Puzzle… odată rostit, cuvânt rupt în bucăţi ce aşteaptă să fie reunite.
Piese mici, subţiri, colorate în nuanţe vivace… Se îmbină uşor sub degete nu neapărat îndemânatice…
V-aţi întrebat vreodată ce este viaţa? Ea este un labirint. Căile ei lungi şi sinuoase nu întotdeauna ne duc spre ieşire. Unii se pierd în propria lor minciună incomprehensibilă.
Nu ştiu exact când am auzit de existenţa celui de-al treilea ochi. Îmi amintesc doar că mi-l imaginam stând în mine şi ţinând un jurnal. Vigilent, făcea însemnări zi şi noapte. Nu dormea niciodată. Eram atât de absorbită de această idee, încât la un moment dat l-am visat. De fapt, i-am visat notiţele.
Câteodată mă simt izgonită din lumea reală de ignoranţa, aroganţa şi făţărnicia celor din jur, iar în astfel de momente singurul lucru care îmi poate alina durerea este lectura. Puţini au şansa să-şi aleagă lumea în care vor să trăiască, dar mie îmi oferă această şansă cărţile.
Te iubesc
Te iau în braţe
Şi-mi încălzeşti inima cu respiraţia,
Mă furnică tot corpul,
Gândindu-mă că mi-aş da şi viaţa pentru tine…
Le ABC de l’amour
Azi iubirea îţi pare aşa firească şi simplă!
O carte deschisă, de pagină nu-ţi pasă.
Ochii tăi căprui citesc
orice.
Am pribegit, căutând de ceva timp starea necesară pentru a-mi aşterne gândurile pe coli, dar pendula ceasului provoca un ticăit sumbru, aproape neobişnuit, ce se auzea încet, parcă pierzându-se printre siluetele sidefii care mă înconjurau.