Poezie

Irina Nuţu
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul III, secţiunea „Poezie – elevi de gimnaziu”

Le ABC de l’amour

Azi iubirea îţi pare aşa firească şi simplă!
O carte deschisă, de pagină nu-ţi pasă.
Ochii tăi căprui citesc
orice.
Începi chiar şi cu
sfârşitul.
Ce repede uiţi
cât timp a durat să înveţi
fiecare literă
până ai simţit-o ca pe propria piele
în iniţiale incrustate pe toţi copacii
sub care ai stat cu
ele…
Ce-ar fi dacă paginile mele ar fi în franceză?
Tu n-o cunoşti.
Are acel „je ne sais quoi”.
Ştii, se spune că e limba iubirii.
Nici pe ea nu o ştii.
…Nici măcar pe mine.

Joi

Ziua asta nu se mai termină.
Probabil e la fel de obosită ca mine, iar când
sunt atât de obosită
nici zâmbetul nu vrea să-mi adoarmă.
Pleoapele mi s-ar închide
dar e lung drumul până jos
şi le e frică să nu strivească între gene
joia asta.
Dac-aş adormi
visul mi-ar fi noua realitate
şi totul pare coşmar pe lângă
realitatea care-i deja visul meu
ideal.
Am învăţat uitându-mă-n oglindă
că plânsul tăcut
doare cel mai tare.
Urletele se zbat numai în tine,
sunt atât de puternice încât
doar sufletul le poate auzi şi purta,
dar, de data asta, plânsul
nu-i al meu,
noaptea n-a vrut
să mă îmbrace iar în văduvă,
şi-acum se zbate în vălul negru,
pentru mine a lăsat furtuna şi tunetele
să se izbească doar de pereţii ei de clipe…
Plânge cu ploaia,
visează cu luna,
se-agită şi se mângâie
cu vântul şi zefirul…
Dacă ar fi zi,
ar putea zâmbi cu soarele,
deşi n-ar fi decât o eclipsă
pe lângă felul în care un surâs de-al tău
îmi luminează ziua.

Ora de mate

În sufletul omenesc nu-ţi încape frumuseţea,
el cu regret îţi uşurează dulcea povară
împărţind-o trupului,
ca atunci când inima nu poate îndura suferinţe
şi le răsfrânge în dureri asupra corpului…
Probabil, în timp ce Dumnezeu, artist desăvârşit,
îţi sculpta spiritul,
frământa aplauze – muzica sufletului tău.
Cu ele-ţi picta în irisuri răsăritul
şi-ţi scria în tălpi drumul
până la povestea scenei de lemn.
Domnul, matematician absolut,
calcula traiectoria viselor tale
până la momentul în care cortina se ridică.
Doar aşa aş putea înţelege cum ai înflorit,
perfecţiune perfect de imperfectă,
care te ţii singură de mână ca să nu te pierzi şi să întârzii
la premiera piesei de teatru în care
actriţa principală
eşti chiar tu,
cală cu aripi de fluture.