O simplă mamă

Tălpile-i sunt crăpate, iar prin micile crăpături îi intră praf în piele. Iar o văd desculţă. De-atâtea ori îi zic să nu meargă pe asfalt fără încălţări, că s-a răcit deja sau îi poate intra un spin în talpă. Dar nu m-ascultă. De fapt, nici nu m-aude. Gândurile-i sunt departe. S-o fi gândind iar la aleea cu nuci. Cum vine toamna, mama murmură: „După ce culegem strugurii şi terminăm de adus păpuşoii de pe deal, ne ducem după nuci. Ştiu eu un loc – am să te iau şi pe tine – acolo o să ne ducem, că sunt mai multe”. Pe drum merge îngândurată şi ochii îi sunt concentraţi undeva; unde anume, nici ea nu ştie, dar dacă o s-o întrebi la ce se gândeşte, îţi va zice printre zâmbete: „Ei, mă uit, poate oi găsi vreo nucă”. Vântul bate din ce în ce mai puternic; se apropie iarna, iar gândul mamei este la un lucru: „Dacă bate vântul, înseamnă că nucile vor cădea jos şi le voi strânge mai repede”. Nu-i vorba că îi place miezul de nucă; treaba e că peste o săptămână-două se va cumpăra miez şi ar vrea să-l vândă.

Nu-i place iarna. „Iar trebuie să facem foc! Iar ne trebuie lemne! Şi asta ştii ce înseamnă? Că avem nevoie de bani…”, zice cu o voce supărată şi apoi tace brusc, privind cu ochii undeva în pământ.

O dor picioarele, căci se plânge în fiece seară de dureri. Îi place să muncească, îi place să umble şi să facă lucru „cu cale”, din care iese profit, dar nu poate face mai nimic, întrucât „picioarele cele rele” nu-i dau voie să facă mare lucru.

Dacă-i bătrână? Ba deloc! E încă foarte tânără, are doar 57 de ani şi o dorinţă de viaţă foarte mare, mult mai mare decât forţa fizică. Dar grijile îşi iau ce-i al lor. Nevoile, grijile pentru noi, copiii ei, munca zilnică, neodihna pe timp de noapte, îngândurările o fac să arate cu mult mai în vârstă decât este cu adevărat. Glumeşte cu noi, cu nepoţii ei, cu vecinii şi cu prietenii din sat. Nu a arătat niciodată că are vreo problemă; a zâmbit şi i-a ajutat pe toţi atunci când aveau nevoie, chiar dacă situaţia ei nu era mai bună.

Acele fire cărunte nu i-au apărut aşa, din senin. Mama a început să încărunţească de când a murit tata. A suferit enorm de mult şi suferă şi acum. Mereu răsună aceeaşi întrebare când vine vorba de tata: „Ce ne facem noi fără tine?”. O spune de parcă ar aştepta să-i răspundă cineva într-un final. Dar ce folos? Linişte. Anume liniştea aceasta ucide şi răneşte mai dureros ca sabia, mai adânc ca pumnalul, mai pătrunzător ca otrava. Liniştea te ucide de două ori: o dată când inspiri şi a doua oară când expiri aerul greu de prelucrat în plămâni. Durerea nu se mai sfârşeşte şi rămân doar ea şi amintirea unei gălăgii vesele pe care o aducea cu sine tata când venea de la serviciu. Sleit de puteri şi cu corpul lipsit de vlagă, el mai avea puterea să se joace cu noi şi să glumească. Doare lipsa lui, doare lipsa încrederii lui în sine, doare lipsa energiei lui şi a optimismului său incredibil.

Mama se descurcă fără el deja de cinci ani, dar uneori se simte lipsa unei mâini de bărbat în casa noastră. Nu are cine să ne-aducă făina de la moară, porumbul din câmp sau strugurii de pe dealul cu viţa-de-vie. Dar mama este deşteaptă şi nu vrea să rămână în urmă de ceilalţi oameni, căci are şi ea mândria ei, de aceea calcă peste „Of!” şi „Nu mai pot!” şi merge mai departe. Mai zice ea uneori: „Lucrul nu aşteaptă ca să ne treacă nouă lenea!” şi se grăbeşte să termine treburile cât mai repede.

Duminica şi de sărbători îşi trage sufletul după o lungă zi de trudă şi chin. S-ar părea că se odihneşte şi e mai relaxată, e mai veselă ca de obicei, dar noi gânduri nu-i dau pace. Ori nu are cu cine sta de vorbă şi e tristă, ori peste o zi-două are de făcut ceva foarte greu, în orice caz, nu se poate elibera de gânduri în totalitate. De când am rămas fără tată, merge în fiecare duminică la biserică. Cu toate că drumul e lung până acolo şi o dor picioarele, ea îl face, iar când vine acasă, este mai liniştită, mai plină de viaţă. A găsit de ceva vreme plăcerea de a citi cărţi bisericeşti înainte de somn. Am impresia că face o anchetă cu privire la ceva anume; citeşte dintr-o carte, o lasă, ia alta, apoi revine la prima, ca şi cum adună informaţii pentru o lucrare foarte importantă.

Cel mai mult mamei îi place să vorbească cu cineva care are aceleaşi preocupări ca şi ea. Discuţiile lungi, captivante îi plac cel mai mult. Îi lipseşte conversaţia cu oameni de vârsta ei, se simte uneori singuratică şi neînţeleasă, probabil de aceea mă ceartă de multe ori când plec de acasă şi o las singură pentru mai mult timp.

Îmi doresc doar ca Dumnezeu s-o ţină pe pământ, lângă mine, cât mai mult posibil; aş vrea să trăiască mai mult ca mine, ca s-o am mereu în preajmă. Am atâtea de învăţat de la Dumneaei şi mi se pare că n-am să mă descurc niciodată fără dânsa…