Viaţa ca un puzzle

Irina Nuţu
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul I, secţiunea „Eseu – elevi de gimaziu”

Puzzle… odată rostit, cuvânt rupt în bucăţi ce aşteaptă să fie reunite.

Piese mici, subţiri, colorate în nuanţe vivace… Se îmbină uşor sub degete nu neapărat îndemânatice, cât răbdătoare şi dornice.

Pentru mine, frumuseţea asamblării unui puzzle este, ca şi acesta, alcătuită din piese mici, dar eficiente: entuziasmul care mă inundă de fiecare dată când găsesc de la început piesa potrivită, nerăbdarea şi graba cu care le întorc mereu pe partea bună după ce răstorn toată cutia pe podea, sunetul lor atunci când se izbesc de parchet, panica şi frustrarea când sunt sigură că am pierdut unul din elemente şi uşurarea care mă cuprinde când îl găsesc în sfârşit sub birou, sub dulap sau în ultimul loc în care m-aş fi gândit să mai caut. Satisfacţia de la final o simt însă doar pe jumătate, căci mereu îmi doresc să continui, pare că e mai frumos procesul decât însuşi rezultatul său, cu care nu prea ştiu ce să fac după ce-l privesc şi-l învăţ, pe care va trebui să îl distrug oricum cu aceleaşi mâini cu care l-am construit.

Realitatea se aseamănă, dar nu e aşa de simplă, totuşi. În primul rând, viaţa nu este deloc un joc… dar poate fi un puzzle, căci puzzle-urile nu sunt întotdeauna jocuri. În ea, piesele nu sunt niciodată la fel, foarte rar doar asemănătoare. Unele sunt deja împreunate de la început, altele sunt atât de fireşti şi se îmbină cu lejeritate şi uşurinţă, cu sau fără voia noastră, aşa cum şi anumite persoane intră în vieţile noastre de la sine şi ştim imediat ce le vedem unde este locul lor. Acestea sunt piese care există de dinainte ca noi să ne fi născut, dar care au aşteptat mereu să ne aparţină. Cu ele începem ,,noi” înainte să ne înceapă viaţa, cu ele începem noi puzzle-ul şi el ne începe povestea. Găsim în ele trecutul pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar care, într-un fel sau altul, ne-a cunoscut pe noi. Alte piese ar fi cele pe care şi le creează fiecare în atelierele ascunse ale inimii, în drum spre visurile împlinite, drum spre care mulţi aspiră, neştiind că el înseamnă, înainte de orice, muncă supraomenească. Aşa am descoperit că un visător cu adevărat de apreciat nu este doar cel care ştie să viseze, ci cel care ştie să îşi transforme frumoasa reverie în realitate. Rând pe rând, fiecare piesă trebuie creată în parte, cu forma perfectă şlefuită atent, căci orice detaliu, oricât de mic, e suficient pentru a distruge rezultatul atât de mult visat. Am învăţat că există lucruri şi persoane de neînlocuit. În viaţă, dacă pierzi pe cineva iubit, pierzi o parte din tine, pe care nu întotdeauna reuşeşti să o regăseşti ori să o înlocuieşti. La fel e cu un puzzle: fără o anumită piesă, indiferent care e aceea, este incomplet. Toate, dar absolut toate, contează. Unele mai puţin, altele mai mult, dar toate sunt necesare, ca ordinea etapelor vieţii. Consider că la un puzzle nu contează atât de mult ordinea în care îl asamblezi, atâta timp cât rezultatul final este cel dorit.

În viaţă însă, ordinea etapelor este foarte importantă, nu trebuie să sărim peste nimic, trebuie să le simţim pe toate la timpul lor. Urmează şi piesele care reflectă ceea ce ar vrea alţii să fim. Dorinţele părinţilor şi prietenilor, răutăţile oamenilor, îndrumările profesorilor, cu imaginile lor câteodată ademenitoare, alteori respingătoare. Avem dreptul de a le îndepărta, de a le refuza sau de a le accepta, însă uneori nu avem puterea de a duce decizia la împlinire. Putem asemăna aceste piese cu semnele de întrebare de care orice om se izbeşte, mai devreme sau mai târziu.

E incredibil cu câtă armonie se îmbină aceste piese diferite. E ca şi cum s-ar găsi singure unele pe altele şi mi-ar cere să le unesc pe vecie. Şi în astfel de situaţii mi-e imposibil să nu o fac, căci totul îmi apare ca atunci când o fată visează la marea ei iubire, când ştie că ea se găseşte undeva aproape, cu toată fericirea şi tristeţea lor mereu împărţită la doi, în toate obiceiurile şi gândurile ei viitoare… şi nu ştie încotro să se mai îndrepte sau pe cine să aleagă, se gândeşte chiar dacă să meargă acasă pe drumul lung sau pe scurtătură, ştiind că pe una dintre alei l-ar putea întâlni pe acel el. E mai mult decât suficientă o secundă de întârziere ca ei să nu se mai întâlnească… Mai devreme sau mai târziu, se găsesc oricum unul pe altul şi după atâtea lungi căutări pline (sau lipsite) de speranţă, cum să fiu eu obstacolul care le stă în drum, când aş putea fi însăşi calea care îi uneşte?

Cu trecerea timpului, exact ca şi sănătatea, piesele nu mai sunt la fel de puternice. Devin uzate, murdare, îşi pierd însufleţirea din culori, dar devin mai valoroase, ca nişte bătrâni. Bătrâni cărora viaţa le-a stors toată strălucirea şi le-a supt orice strop de tinereţe. Ei apar în ochii noştri ca nişte nestemate pe care trebuie să le ştergem de praf uneori şi de care trebuie să avem cea mai mare grijă. Deşi stricate, acele piese sunt cu adevărat de nepreţuit, cu o valoare sufletească inestimabilă, ca o ultimă imagine a bunicilor într-o fotografie de familie.

Partea cea mai grea în acest puzzle al vieţii constă în faptul că nu avem nicio cutie cu imaginea rezultatului final, după care să ne ghidăm. Puzzle-urile obişnuite au pe cutie un desen ademenitor, care te îndeamnă să-l descoperi. În viaţă însă, această imagine o găsim doar în noi… dar ea se schimbă adeseori şi nu mai ilustrează aspiraţiile noastre.

Nu aş putea defini această imagine finală a puzzle-ului, căci ea diferă de la persoană la persoană, întruchipând poate, abstract, simboluri, scene, culori sau oameni. E fascinant cât de diferite pot fi aceste imagini sfârşite, cum ne amintesc ele de infinita diversitate a persoanelor ce ne înconjoară! În astfel de clipe te simţi cu adevărat unic.

Odată ce un puzzle obişnuit este terminat, singurul lucru pe care îl mai avem de făcut este să decidem ce urmează să se întâmple cu el. Putem să îl întoarcem cu grijă şi să îl lipim cu scotch, ca apoi să ne privim realizarea în care am investit timp, răbdare şi chiar afecţiune, sau putem să îl dezasamblăm şi să îl punem înapoi în cutie, cu gândul că îl vom face din nou.

În viaţă, aşa ceva nu este posibil. Puzzle-ul este făcut o singură dată. O mare diferenţă dintre un puzzle adevărat şi un puzzle al vieţii este că cel din urmă va rămâne aproape întotdeauna incomplet, în final. Rămân undeva, acolo, goluri ce nu mai pot fi umplute, regrete, persoane pierdute, visuri neîmplinite. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim din căutarea pieselor pierdute, pentru că niciodată nu ştim unde putem da de ele…

Poate, adevăratul puzzle nu e gata decât după aparenta mare dezasamblare, moartea, ce vine în zona de penumbră, sfârşitul vieţii pământeşti, al marelui puzzle numit eternitate. Sau poate e doar un joc cuprins în alt joc, la o scară pe care fiinţa omenească nu o poate percepe.

Un puzzle poate fi o formă de libertate. Libertatea de a construi şi de a nărui, dintr-o singură mişcare, o lume. „Ce s-a născut, va muri; ce s-a strâns, se va risipi; ce s-a acumulat, se va irosi; ce s-a construit, se va nărui”, spune Bardo Thodol în Cartea Tibetană a Morţii şi a Vieţii. „Ceea ce suntem acum este rezultatul a ceea ce am fost, ceea ce vom fi – a ceea ce facem acum”, avea să spună Buddha, unul dintre subtilii mânuitori ai Marelui Puzzle.

În rest? Nu cred că există răspuns, ci doar întrebări care nasc alte întrebări, în felul în care pulberile de stele se aştern unele peste altele pe căi încă neştiute, spre ţeluri care încă nu au nume. Poţi să le numeşti puzzle, dar nici asta nu va mai însemna nimic în divinul desen şi palimpsest.