Viaţa ca un puzzle

Ana Frunză
cl. a VIII-a, LT „Ion Creangă”, s. Hârbovăţ, Anenii Noi
Premiul II, secţiunea „Eseu – elevi de gimnaziu”

V-aţi întrebat vreodată ce este viaţa? Ea este un labirint. Căile ei lungi şi sinuoase nu întotdeauna ne duc spre ieşire. Unii se pierd în propria lor minciună incomprehensibilă. Alţii îşi găsesc unelte de luptă, cu care înving conspirativ. Ceilalţi îşi găsesc alinarea în iluzii. Puţini sunt cei care văd lumina la sfârşitul tunelului. De obicei, oamenii înţeleg ce e viaţa atunci când merg deja pe un covor funerar. Ar fi ridicol să spunem că viaţa este antonimul morţii. Mai degrabă, e o perioadă dintre naştere şi deces. Te naşti. Pas cu pas, trăieşti. Te confrunţi cu viciile, cunoşti virtuţile. Alegi între bine şi rău. Verşi prima lacrimă de durere, arăţi primul zâmbet. Te loveşti de piatra pierderii, spargi îndoielile. Ai întâia neplăcere sau bucurie. Cauţi curcubeul împlinirii, creezi visuri, atitudini, descoperi capacităţi. În sfârşit, te cauţi pe tine însuţi. Fiecare calitate sau cusur are menirea sa. Calităţile vor ademeni gloria, atitudinile vor aprecia valoarea celor din jur. Ne făurim viaţa cu propriile mâini. Însă ea mai depinde şi de cei care ne înconjoară. Fără rău nu există bine, dacă nu cunoşti nefericirea, nu vei afla fericirea, iar dragostea uneori se naşte din ură. Câte analogii există între aceste valori eterogene! Toate fac parte din viaţă. În esenţă, ce ştim noi despre ea? Că începe după naştere şi că are un sfârşit. Viaţa întruchipează posibilitatea de a fi, a respira, a simţi, a trăi. Ştim cine ne-a dat viaţă, cum, când. Însă de ce? Chiar şi la începutul ei suntem vinovaţi. (Iar pentru existenţa noastră piere altcineva.) Trăim de parcă am fi şoferi. Mergem pe strada „Destin”, accelerăm când e pavată şi, brusc, ne împiedicăm de un cui. Ulterior nu rămânem decât cu bonul ce indică preţul, gândindu-ne: „De ce am accelerat, oricum ajungeam la destinaţie?!” (mai degrabă sau mai târziu). Norocoşi sunt cei care au putut înşela inevitabilul şi au scăpat cu viaţă (dar cine nu a putut?). Viaţa e atât de stranie, ba scurtă, ba lungă, fericită, binevoitoare sau nemiloasă. S-au scris atâtea sofisme despe viaţă… După mine, viaţa nu e decât o asociere de litere care reflectă atât cusururile, virtuţile, cât şi ordinea lor perfectă.

(…) Ar fi rudimentar dacă nu am avea posibilitatea să ne afirmăm. Viaţa e ca o oglindă şi zilnic, privind-o, descoperim o acnee pe chipul nostru imaculat. Cauza? Aberaţia. Zilnic, ea prinde cât mai multe victime (cine ar prinde-o pe ea?). E aidoma unui hoţ care strigă disperat: „Prindeţi hoţul!”. Cine nu s-ar lăsa prins în capcană? Viaţa seamănă atât de mult cu un puzzle. Ca două picături de apă. Structura, misterul şi dezlegarea lui au particularităţi similare. În ce constă, de fapt, acest joc? Asocierea elementelor nu e chiar atât de uşoară. Doar cei cu ochi ascuţit descifrează mesajul. În esenţă, pare atât de elementar. Doar să uneşti piesă cu piesă pentru a reface imaginea nu e atât de simplu. În special, dacă alegi tabloul cel mai complicat. Poate, omul îşi alege şi el destinul, acolo sus, iar odată venit pe pământ încearcă să ghicească locul fiecărei acţiuni sau al fiecărui gând (şi cei ce nu ghicesc…?). Când imaginea e finalizată, Domnul îl ia în împărăţia Sa. Dacă gândurile nu corespund cu realitatea, ele pot fi schimbate. La fel ca piesele din puzzle ce nu se potrivesc. Legătura dintre aceste două lumi paralele este intuiţia. E una dintre valorile pe care ne bazăm când nu mai ştim ce să facem. În cazul în care nu putem afla tabloul, îl schimbăm. Altfel e în viaţă, când ne simţim pe corabia ce se loveşte de recife. Pânzele nu sunt ridicate, căpitanul nu există, iar corabia pluteşte datorită faptului că fiinţa cauzează recife. Dar şi de aici este o ieşire. Să te cufunzi în iluzii. Să te îneci în speranţa că timpul va cicatriza rănile, iar aşteptarea va alina durerea. Nu există durere şi clipele de suferinţă dispar ca lemnul în foc. Ne aruncăm disperaţi în căutarea detaliului dispărut. Căutările ne duc pe întinderi vaste, iar noi ne aruncăm în nisipul arid doar cu speranţa. Speranţa însă nu e o garanţie. Şi totuşi, în ce constă acest joc? În asamblarea unor detalii. Superficial, dar interesant. E straniu (poate îngrozitor) când ţii în mână piesele cu care îţi scrii sentinţa…

Suntem stăpânii propriului puzzle (ne creăm soarta cu mâinile proprii). Al celui pe care îl putem schimba. Nimeni nu ştie cum se vor cupla acţiunile noastre. Trebuie să fim vigilenţi, medicamentul poate costa mai mult decât maladia. Pornind de la faptul că viaţa e ca un puzzle, suntem obligaţi să ţinem cont de unele lucruri. Binele şi răul nu se vor potrivi niciodată. Înţelepciunea şi neîndemânarea nu-şi vor strânge mâna, iar norocul nu va accepta ghinionul. Cei care pururi dobândesc ceva prin minciună sau după merit mereu vor fi mai presus decât cei care le sunt opuşi sau care încearcă să facă aceasta. În acest joc, fiecare piesă are locul său şi importanţa sa. Lipsa uneia e apocaliptică. O gaură neagră prinde lumina. Elementul care nu-şi găseşte locul, indiscutabil, va strica imaginea şi o va lipsi de şansa învierii. În viaţă omul trebuie să ghicească. Judecata şi îndemnul inimii sunt uneori năstruşnice. Asemenea unei vânzătoare ce ne dă sămânţa atunci când avem nevoie de fructe.

Suntem prizonierii propriei capcane şi în viaţă, şi în joc. Ne bazăm pe cele mai bune idei, ne apucăm de firul mai mare (însă lada mai mare ascunde chipul lăcomiei). Mergem pe calea vieţii aşa cum am alege cina într-un restaurant. Alegem hrana după preţ sau după frumuseţea denumirii, şi nu după ceea ce ne place. Gustul fiecărui aliment îl cunosc doar bucătarii. Blestemul sorţii – ei nu pot cina în locul unde lucrează. Depindem unii de alţii. În fine, revenim la tangenţa dintre viaţă şi puzzle.

(…) Rezonabil, puzzle-ul şi viaţa sunt similare prin structură, prin modul în care se adună, prin înlăturarea piedicilor din calea spre finiş. Meditând, afirm că puzzle-ul dezvoltă calităţile ascunse în interiorul nostru. Asociem concomitent figurile, descoperind o palmă de desen. E ridicol să creezi un desen, să-l distrugi, ca mai apoi să-l refaci. E ridicol… dar e interesant. Compoziţia este superficială, însă dezlegarea tainei e tentantă. Imaginea finală se construieşte anevoios, dar se ruinează uşor. Ceea ce construieşti cu anii se distruge în câteva clipe.