În casa ciudată mereu
E ca şi cum lumina a încurcat adresa
Şi a ajuns aici să-mi spună că există,
Că a putut pătrunde în casa fără uşi
Şi cu ferestre mici, acoperite…
Tălpile-i sunt crăpate, iar prin micile crăpături îi intră praf în piele. Iar o văd desculţă. De-atâtea ori îi zic să nu meargă pe asfalt fără încălţări, că s-a răcit deja sau îi poate intra un spin în talpă.
Puzzle… odată rostit, cuvânt rupt în bucăţi ce aşteaptă să fie reunite.
Piese mici, subţiri, colorate în nuanţe vivace… Se îmbină uşor sub degete nu neapărat îndemânatice…
V-aţi întrebat vreodată ce este viaţa? Ea este un labirint. Căile ei lungi şi sinuoase nu întotdeauna ne duc spre ieşire. Unii se pierd în propria lor minciună incomprehensibilă.
Lumea poartă măşti. Cuvintele poartă măşti. Viaţa îşi atribuie şi ea o mască pe potrivă. În acest bal mascat e o adevărată onoare să cunoaştem omul care pipăie măştile, care şi le imaginează, care le construieşte – omul măştilor…