Spre un model românesc al unificării (III)

Cuvântul-cheie în ceea ce priveşte procesul de promovare a unificării Republicii Moldova cu România în stânga Prutului este empatie. Empatie cu dorinţele, obiectivele, durerile cetăţenilor. Promotorii unirii nu au altă cale decât cea de a obţine acordul majorităţii populaţiei în vederea unei rezolvări politice, prin plebiscit, a chestiunii în cauză. Pentru a obţine adeziunea majorităţii, unionismul civic este mult mai potrivit decât cel etnic, pentru că argumentele sale pot avea sens pentru mult mai mulţi cetăţeni moldoveni, de orice etnie ar fi aceştia şi orice limbă ar vorbi, în comparaţie cu unionismul etnic, care nu va reuşi niciodată să aducă minorităţile naţionale de partea ideii unioniste. Radicalizarea unionismului în Republica Moldova a fost şi va fi întotdeauna spre beneficiul duşmanilor unităţii naţionale a României.

Empatia despre care vorbeam mai sus trebuie să cuprindă şi aspectele identităţii regionale a românilor din Republica Moldova, cea moldovenească. Ea a fost şi este exploatată cu succes de inamicii României în scopurile lor, dar face parte din moştenirea istorică şi etnoculturală românească. Moldovenii trebuie acceptaţi în moldovenitatea lor, pentru că a fi moldovean, a te declara moldovean este o mărturisire peste veacuri a legăturii cu partea de vest, cu întregul spaţiu românesc, o evocare a conexiunii individului cu spaţiul său etnic, cu matca sa istorică. Dacă Moldova înseamnă România, atunci „moldovean” nu poate însemna altceva decât „român”, iar pe aceste fundamente, pe baza a ceea ce a mai rămas neafectat de teza sovietică a celor două popoare (de sub stratul de minciună se poate scoate la iveală esenţa care sună aşa: tot ce este moldovenesc este şi românesc în acelaşi timp), trebuie reconstruită, în timp, prin obişnuire, identitatea românească a moldovenilor cetăţeni români şi viitori rezidenţi ai României reunite. De sub stratul de minciună trebuie scoasă la iveală esenţa: tot ce este moldovenesc este şi românesc în acelaşi timp.

Orice ţară relativ întinsă este o ţară a regiunilor, iar România nu face excepţie. De aceea, cei care-şi imaginează că îi pot face pe moldoveni să se lase de moldovenitatea lor aşa cum o percep ei şi care nu de puţine ori deranjează în România, să-şi asume în mod exclusiv identitatea românească în formă pură, visată în perioada interbelică, şi să fie în acelaşi timp cetăţeni loiali Patriei lor, România, în cadrul unei societăţi deschise, democratice, se înşală amarnic. Eu cred că forţa spiritului naţional românesc în secolul al XXI-lea va sta şi în ascensiunea regiunilor ţării, care să-şi redescopere şi să-şi valorizeze propriile identităţi regionale.

Din aceste puncte de vedere, consider că modelul românesc al unificării trebuie să se bazeze pe aducerea în prim-plan a patriotismului de tip civic, pe promovarea participării civice şi a ataşamentului faţă de comunitate, prin intermediul încurajării, stimulării şi valorizării ansamblului de legături individuale ale locuitorilor Republicii Moldova care-şi redobândesc sau obţin cetăţenia română cu România ca stat (ansamblu instituţional) şi comunitate cetăţenească.

Grupurilor care promovează astăzi unificarea le lipseşte, în mare parte, o viziune pe termen lung a procesului prin care cele două state vor deveni unul singur. În acest proces, momentul unificării efective este undeva la 50% din cale. În prima parte a acestui articol, publicată în numărul 5, am vorbit despre convergenţa instituţională şi faza de tranziţie care ar trebui să asigure uniformizarea completă la nivel instituţional a celor două teritorii. În calitate de cetăţean al ambelor state româneşti şi de susţinător al unificării, nu-mi convine ca procesul pe care-l demarează acum grupurile de activişti prin intermediul marşurilor şi al altor acţiuni, în format grasroots, să fie distrus de o lipsă de acţiuni şi de soluţii în viitor, pentru că foarte mulţi văd deja ceea ce a început să se întâmple în ultimii doi-trei ani ca pe o nouă redeşteptare naţională, iar dacă totul ar capota în următorii ani, gradul de frustrare al celor care mişcă lucrurile înainte pe frontul unionist ar atinge cote maxime.

Pentru a reuşi implementarea modelului românesc al unificării, este nevoie ca în locul haosului şi dezbinării actuale să se stabilească o viziune unanim acceptată pe termen mediu şi lung, este nevoie ca această viziune să fie elaborată şi asumată întâi la nivelul societăţii civile şi al partidelor politice care promovează unificarea în ambele state, apoi să fie convinse şi autorităţile statului român să acţioneze în această direcţie. Până la urmă, asumându-şi o asemenea foaie de parcurs, statul român nu ar avea nimic de pierdut în faţa unui Est care şi aşa îl acuză că este gata să anexeze şi mâine Republica Moldova, şi a unui Vest care trebuie obişnuit cu faptul că a şaptea ţară ca mărime din Uniunea Europeană poate avea şi interese legate de depăşirea propriei stări de divizare naţională. Statul moldovean, pe de altă parte, ar câştiga enorm prin asumarea procesului de unificare, pentru că ar reuşi să-şi rezolve conflictul lui cu sine însuşi, conflictul Constituţiei cu Declaraţia de independenţă, al sintagmei „limba moldovenească” cu cea de „limba română”. Ar reuşi să dea un sens condamnării Pactului Ribbentrop-Molotov, a actelor de ocupaţie de la 1775, 1812, 1940, statuate în acelaşi act de declarare a independenţei faţă de URSS.

După tot ce ni s-a întâmplat în ultimii douăzeci şi ceva de ani, asumarea şi demararea la Chişinău a procesului de tranziţie spre unificare va fi cel mai frumos dar pe care elitele politice ale unui stat cu origini într-un act de ocupaţie străină pe teritoriul României l-ar putea oferi unei populaţii care mai orbecăieşte prin labirinturile propriilor frustrări, dar care nu doreşte decât să-şi regăsească liniştea, pacea şi puterea de a merge înainte.