Nona (I)

Era o noapte rece de sfârşit de august. Vântul biciuia nemilos frunzele încă verzi ale copacilor din parc şi zorea norii albi ce pluteau deasupra, mari şi supuşi. Se părea că îi face să se mişte tot mai repede, de parcă i-ar însoţi spre vreun loc de surghiun. Deasupra acestei scene se vedea ochiul lunii – mort, alb, de o rotunjime perfectă – privind absent spre pământ.

Rezemat pe spătarul unei bănci verzi, Alex Cristescu urmărea şi el convoiul norilor, ascultând murmurul surd al frunzelor. Trăia prin apropiere şi în ultima vreme obişnuia să iasă noaptea din apartament şi să stea puţin pe această bancă. Îi plăcea să privească din spate bustul mic, montat pe o coloană, al unui scriitor cândva exilat aici. Se aşeza anume în spatele sculpturii pentru că astfel nu se simţea singur, fiind în acelaşi timp scutit de senzaţia că e urmărit de cineva.

Era îmbrăcat într-un pardesiu bej, prea călduros pentru august, dar perfect pentru o astfel de noapte. De altfel, Alex avea anumite preferinţe privind statul noaptea în parc. Alegea nopţile în care era sigur că nu va întâlni pe nimeni, nici patrule nocturne, nici cupluri întârziate. Nimeni. Ieşea, de obicei, după miezul nopţii, când insomniile, acompaniate de amintiri şi regrete, deveneau violente. Atunci simţea că ar face mai bine dacă ar ieşi afară prin fereastra apartamentului său de la etajul patru, şi nu pe uşă.

Întotdeauna fusese bântuit de ideea că o clădire frumoasă sau un loc public, cu toate că era construită de oameni şi pentru oameni, avea o valoare estetică mai mare dacă era lipsit de aceştia. Nu ştia de când începuse să gândească aşa şi nici măcar nu era sigur dacă putea să-şi asume această idee, pentru că, deseori, îşi dorea compania oamenilor, iar fără ei se simţea singur. Poate, din acest motiv îi plăcea atât de mult să stea în spatele bustului, care reprezenta un om, fără a fi însă unul.

Uneori, insomniile se întrerupeau prin uitări scurte. Pentru câteva minute, adormea. Erau cele mai frumoase minute din acele nopţi. Visa ceva, deseori plăcut şi foarte real. Apoi se trezea ca la ordin. Alteori visele erau la fel de reale, însă deloc atractive şi îi provocau o frică pe care nu o putea nicidecum controla. Atunci fugea afară indiferent de ce fel de noapte era, evada din apartament chiar cu riscul de a întâlni oameni pe străzi sau în parcul său preferat.

Fugea şi după ce vedea vise plăcute, dar deja în alt sens. Le urmărea. Stând pe bancă în aerul curat al nopţii, putea să se transpună într-un fel de reverie şi să retrăiască, cu o intensitate nemăsurat mai mică, aceste scurte experienţe false, dar atât de vii şi atractive.

Acum stătea treaz, cu ochii larg deschişi orientaţi când spre nori, când spre bust, când spre frunzele ce fremătau blesteme la adresa vântului. Nicio iluzie nu-i curta mintea istovită. Încerca să nu se gândească la nimic. Probabil, avusese unul dintre acele coşmaruri scurte şi dureroase ca un şoc electric. Aceste vise erau ca o fiolă de cianură: de mărimi insignifiante, dar cu impact major.

Vântul se înteţea şi Alex îşi ridică mai sus gulerul pardesiului şi strânse mai bine fularul în jurul gâtului. Îi păru că simte o mişcare alături.
— Ce faci? i se adresă o voce plăcută.

Alex privi mirat spre dreapta şi observă că lângă el, chiar foarte aproape de el, e aşezată o siluetă. Vedea cu greu în întuneric. Privise până acum în direcţia lunii şi ochii trebuiau să se obişnuiască din nou cu absenţa luminii.

Până la urmă, distinse faţa foarte palidă a unei tinere. Probabil, doar părea aşa la lumina lunii. Avea părul tuns scurt, ca al unui băiat. Era îmbrăcată în nişte pantaloni negri, mulaţi pe picioarele extraordinar de subţiri, iar sus avea o geacă neagră de piele, cu o deschidere în partea superioară ce lăsa să se vadă un gât graţios, care parcă strălucea în lumina lunii.

— Cum, cum ai ajuns aici? Cine, cine eşti? bâigui repede Alex, îndepărtându-se pe scaun, dar neîndrăznind să se ridice. Ochii ei gri, flancaţi de câteva şuviţe negre jucate de vânt, îl fixau cu o privire ce avea în ea ceva incert, plăcut, dar şi oarecum înfricoşător.

Nu primi niciun răspuns, ea îl privea în continuare. Apoi îi zâmbi fad.

„La urma urmei, ce-mi pasă”, se gândi Alex şi îşi întoarse ochii la scena pe care o privise de când a venit în parc. Zise cu nepăsare:

— Nu vezi? Iată, stau în parc şi mă odihnesc. —Să cred că ai avut o zi lungă, îi zise ea.
— Într-un fel, într-un fel. O zi lungă, o noapte lungă, o viaţă lungă.
— Nu pari atât de bătrân, zise ea. O ironie jucăuşă i se simţi în glas.

— Am trecut de treiş’cinci de ani o lună în urmă. E o vârstă. În plus, am obosit. Am obosit foarte mult, zise Alex şi o privi, zâmbind amar, încă o dată. Se gândi că, în principiu, n-are de ce să-i ascundă vârsta sau, în genere, să-i ascundă ceva. Nici nu prea-i păsa ce va răspunde necunoscuta. Plus o necunoscută, minus o necunoscută. Ce contează?

Gândurile îl copleşiră, ea tăcea, apoi răspunse: —Să ştii că, într-un fel, pot spune şi eu că am obosit. Am obosit foarte demult şi foarte tare, dar nu mă plâng.

— Când ai reuşit? râse Alex, studiindu-i faţa cu ochii care începuseră să se deprindă cu întunericul. O privi mai atent: era foarte tânără. Iar fiind atât de slabă, părea un copil.

Râse şi ea, dar nu răspunse.

— Permite-mi să te întreb totuşi, spuse Alex serios, ce cauţi aici, la această oră?
— Pe tine, îi răspunse ea, la fel de serios. Am o treabă cu tine.

(va urma)