Poezie

sihastru

lumea îmi închide uşa
de fiecare dată când vreau să intru,
pământul mi-e sprijin genunchilor,
iar din ochi îmi ies
întrebări, regrete şi doruri.

mă închid cu propriile-mi mâini
în temniţe de singurătate.
condamnată.

câteodată mă uit printre gratiile
graţioase unse cu lacrimi –
nu vine nimeni.
ei toţi sunt prea ocupaţi.
dacă ar vizita cineva vreodată
închisoarea aceasta
cineva-ul ar fi un rătăcit.

oameni şi tăcere

să taci.
astfel i-am alungat
pe toţi de lângă mine.
mi-e frică
de voi, oameni.
mi-e frig.
sunt ultimul om din antarctica.
goală, picioarele-mi stau încleştate de
trupurile vulpilor moarte,
aici e gheaţă.
dacă m-aţi lipsi de această piele
îmi veţi vedea muşchii genunchilor tremurând
şi eu căzând în apă
pentru a desena tabloul perfect:
om alb,
apă albastră.

cosmogonie

ei
îmi strâng din rămăşiţe un trup,
îmi ating uşor cu vârful degetelor oasele
şi mă fac om.
îmi iau propriile-mi mâini şi-mi zidesc chip,
îmi strâng lumina în pumni
şi-mi nasc ochi,
îmi lipesc frunze
ce îmi servesc ca buze.

lent
îmi iau picioarele,
merg.

m-au zidit fără suflet.

posibilitate

la amiază o să mor –
pisica-mi va închide ochii
pe vecie.
spre seară mă voi transforma
în steaua de apoi,
cerul mi-a pregătit un loc
deasupra casei
să-i pot veghea pe-ai mei.

paralele

m-am reîncarnat douăsprezece vieţi
în regăsirea noastră.

am ars,
liniştea triumfătoare
mi-a spulberat
frigul din ochi,
nu te mai pot pipăi,
candela s-a stins
în faţa nopţii,
am căutat lumea ta,
dar ai plecat
înainte să apară răsăritul.
golul mi-a absorbit
metaforele, epitetele
şi poemul despre tine.

astăzi suntem doar străini.