Oboseală

Cu paşi grăbiţi, intră în sala de concerte. Apoi îşi zise că nu a fost o idee bună să vină în această seară aici. Dar îi plăcea orga şi se convinse că totuşi merita. Astfel de concerte nu erau în fiecare zi, dar şi dacă ar fi fost, ea oricum n-ar fi avut timp să vină să le asculte. Da, anume să le asculte. Nu privea niciodată muzicienii de pe scenă, întotdeauna fixa cu ochii spătarul scaunului vecinului din faţă. Muzica trebuie să fie sunet pur, îşi zicea în astfel de momente: imaginile trebuie să apară de la sine în minte.

Se strecură cu greu printre oamenii necunoscuţi, întorcând precaut privirea de la cei pe care se părea că îi cunoaşte de undeva. În sfârşit, reuşi să se aşeze. Venind spre sala de concert, în troleibuz ciorapii i se prinseră de ceva ascuţit. Acum, îşi ajustă poziţia picioarelor în aşa fel încât să nu se vadă începutul de ruptură. Apoi ridică privirea spre scena iluminată abundent şi, văzând-o pustie, o furară gândurile.

– Pot să văd programul, vă rog?, o întrebă o necunoscută.
– Sigur, poftim, îi răspunse trezindu-se din reverie.

După concert urma să-l întâmpine pe V. în gară. Ea îi propusese. El întotdeauna îi zicea că i-ar fi plăcut să stea cu cineva la cafeneaua din gară. Această idee i se asocia lui cu cea de a sta pe marginea prăpastiei: din gară oricând poţi fugi cu primul tren. Îi repetase de multe ori aceasta pe vremea când erau împreună. Acum ea îl invitase. Nici ea nu ştia de ce. De când se despărţiseră, se gândea întruna la el, iar azi decise să facă o schimbare. Îi refuzase în repetate rânduri o astfel de întâlnire. Astăzi însă ştia ce trebuie să-i zică.

Un val de aplauze îi lovi urechile din ambele părţi, ridică ochii, fosta soţie a unui preşedinte privea din spatele microfonului spre audienţă. Vorbea ceva, voia să-şi arate entuziasmul faţă de muzică, faţă de compozitorul pe care îl omagia festivalul care începea astăzi. Clara căscă discret şi continuă să studieze rochia, pe care o socotea de prost gust, a distinsei femei.

Urmară alte discursuri, iar Clara începea să regrete că a venit la concert. Apoi, pe neaşteptate, şirul de reprezentanţi ai băncilor, ai sponsorilor şi ai altor pretinşi iubitori ai artei se curmă. Lumina în sală se stinse, pe scenă apăruse organistul. Era blond, Clara nu-i putea distinge culoarea ochilor. El se aşeză pe scaunul din faţa orgii şi îi potrivi înălţimea. Într-un sfârşit, sala, cufundată iniţial în linişte, începu să se umple de sunet, ca şi cum acesta ar fi fost o aromă discretă.

Ea închise ochii pentru o clipă, apoi, în locul spătarului scaunului din faţă, fixă cu ochii ţevile argintii ale enormei maşini muzicale. Ţevile străluceau puternic în lumina reflectoarelor. Începu să vadă ceva pe suprafaţa lor. Acolo nu mai erau ţevi, ci golul unei ferestre, prin care se vedea o pajişte verde, deasupra căreia, pe un cer albastru intens, planau uşor nori albi. În faţa ferestrei din ţevi transparente, organistul blond continua să apese agil clapele instrumentului. Clara clipi de câteva ori, strălucirea argintie reveni. Se pare că aţipise. Pentru a treia oară îşi reproşă că venise, după o săptămână grea de muncă, anume la concert. Îşi potrivi ochelarii cu rame negre. Apoi îşi aminti că îşi luase biletul pentru o sumă destul de semnificativă cu mult timp în urmă şi îşi focaliză din nou atenţia asupra muzicii, adică a ultimelor acorduri din concert.

Oare ce se interpretase? Privi în jur, vecina de alături nu-i returnase programul. Îl ţinea strâns între un telefon scump şi poşeta de piele. Clara se resemnă, apoi se ridică împreună cu toţi, bătând din palme, zâmbind spre scenă. Organistul se închină publicului apropiindu-se mult de marginea scenei, dar ea nu-i desluşi culoarea ochilor.

Ieşi în grabă din sală, apoi îşi luă trenciul de la garderobă. Odată ajunsă afară, ochi primul troleibuz spre gară şi urcă. Privea abătută luminile din vitrinele străzii centrale şi asculta cu atenţie anunţurile staţiilor următoare. Se gândi pentru un moment că niciodată nu-i plăcuse să plece undeva fără să fie condusă de cineva.

Intră în cafeneaua de la gară. El i se ridică în întâmpinare, avea între degete o ţigară arsă pe jumătate. Clara refuză să se apropie prea mult şi se aşeză, cerând chelnerului o cafea.

– Despre ce ai vrut să vorbim? o întrebă V., sfredelind-o cu privirea.
– Stai puţin, îi spuse ea repede, căutând telefonul ce începuse pe neaşteptate să zbârnâie în geantă. Trebuie să răspund.

El ridică din sprâncene şi o privi cu ochi mari, rotunzi şi negri. Clara îşi lăsă poșeta pe scaun şi ieşi, ţinând telefonul la ureche. Coti după colţ şi păşi pe scara celui mai apropiat tren, care deja pornea. Un amestec puternic de furie şi satisfacţie puse stăpânire pe ea. Neaşteptat şi inexplicabil.

Abia mai târziu, stând în vagon şi privind mâinile delicate ale bătrânului aşezat în faţa ei, îi veni un gând năstruşnic. Coborî la cea mai apropiată staţie. Deasupra unui câmp verde se înălţa soarele. Ea se afla undeva la mijloc, pe un dig înalt, pe care trecea calea ferată. Mai privi o dată soarele şi zâmbi.

Cu o mişcare hotărâtă, îşi aruncă telefonul preferat, apoi pantofii cu tocuri înalte. Desculţă, păşi înainte cu încredere.

E 7.03. Undeva se aude un deşteptător.