Nona (II)

În gândul său, Alex zâmbi din nou: „Ce treabă poate avea cu mine o puştoaică?”. Fusese însă intrigat. Avea deja mai mult de un an de când se retrăsese la maximum posibil din viaţa socială. Nu lucra, trăia din economii şi din ajutoarele modes­te pe care i le ofereau puţinii prieteni cu care mai ţinea legătura. Nu-i păsa ce treabă putea să aibă cu el individa, oricum ar fi refuzat orice. Se gândi însă că n-ar fi stricat să profite oarecum de moment.

– Bine, îi zise senin. Însă înainte de aceasta trebuie să-mi faci tu mie un serviciu.

– Ce fel de serviciu? îl privi ea mirată.

– Ai să vorbeşti cu mine. Mai bine zis, eu am să vorbesc cu tine. De mult nu am mai stat de vorbă cu cineva. Iar acum, având în vedere că nu prea-mi pasă cine eşti şi de unde eşti, iar tu nu vezi o problemă să vii şi să le vorbeşti străinilor prin parcuri după miezul nopţii despre „treburi”, cred că e o ocazie foar­te bună.

– Mă grăbesc, răspunse ea evaziv, apoi se răzgândi şi reluă. Cred că totuşi e posibil. Bine. Dar să mergem unde­va, că e foarte frig aici.

– Stau aici, nu departe, hai.

Alex se ridică şi îşi îndreptă parde­siul. Apoi o luă repede pe una dintre alei. Străina îl urma la o mică distanţă. Mergea uşor, parcă planând deasupra pavajului.

Felinarele, cu lumina lor albastră, făceau competiţie lunii, care zdrobea – fără măcar să observe acest lucru – în­cercările lor sfrijite.

***

Se ridicară pe scara neluminată a unui bloc. Alex râdea, în timp ce ea spu­nea un banc: era ceva cu umor negru. Râdeau. Ajunşi în dreptul unei uşi, Cris­tescu o trase şi ea se deschise imediat. Era neîncuiată.

– Nu încui? întrebă ea cu un zâmbet jucăuş. Nu te temi că poate să intre ci­neva?

– Am uitat azi. Dar, în fond, poate şi să intre. De ce nu? zise Cristescu fără să răspundă acum la zâmbetul ei, apoi iute schimbă tema şi reveni la bancul de care vorbiseră când urcau scările.

Intrară râzând în apartament. El îşi scoase pardesiul, iar ea lăsă la intrare geaca, rămânând într-un pulover sub­ţire, tot negru, cu o deschidere în formă de V la gât. Alex străbătu coridorul scurt din apartament, aprinzând luminile. Se opri în dreptul unei uşi.

– Aici e bucătăria. Vrei o cafea?

– Sigur, mulţumesc.

Peste câteva minute, Alex ieşi din bucătărie cu o ceşcuţă şi cu o cană enormă de cafea. Ea era deja aşezată pe unul dintre scaunele din salonul spa­ţios. Intrase neinvitată, nu se fâstâcea, iar lui îi era indiferent. Îi întinse ei ceașca şi se aşeză pe un scaun în faţa ei.

– Nu e chiar sănătos să bei atât de multă cafea, zise ea.

– O fi, să începem.

– Nu te grăbi aşa, zise ea râzând din nou. Stai să-ţi mai spun una bună.

– Iar un banc?, zise el indiferent, sor­bind din cafea.

– Nu, e o poveste din viaţă. Adică, omul deja nu e în viaţă. Ascultă. E deci vorba de un soldat englez. Cel puţin, era soldat când şi-a început cariera. A devenit general până la urmă. Omul acesta iubea viaţa mai mult ca pe orice în lume, chiar dacă o trăia ucigând pe alţii. Să ştii că odată şi-a muşcat chiar degetele, când un medic refuzase să i le amputeze. Înţelegi, şi le-a muşcat de tot, cu os cu tot?

Alex o privea cu expresia unui om ce stă să vomite. „Stai că n-am adus omul potrivit în casă”, gândi el. Apoi se mai gândi o dată la faptul că prea puţin îi păsa, că o poate scoate oricând pe uşă, şi îşi recăpătă calmul. Ea încă vorbea, el pierduse firul. O auzea de departe:

– … soldatul acesta a trecut prin două războaie, a evadat din prizonierat, a fost rănit de o mulţime de ori, dar a rămas viu. Acum să-ţi spun poanta. După ce s-a retras, soldatul, ajuns general, tră­ia într-un ditamai castelul luxos, mer­gea la vânat şi era fericit. Într-o bună zi, coborând scările late ca să meargă la o ceremonie, a alunecat pe parche­tul scump, proaspăt ceruit, şi a căzut, frângându-şi gâtul. L-a găsit soţia sa la poalele scărilor, aşa cum era îmbrăcat în uniformă de paradă, ţinând strâns chipiul în mâna ce-i mai rămăsese. Zi, nu-i amuzant?

Un zâmbet rezervat apăru pe faţa lui Cristescu. Care general? Unde? Cum? „Prostii”, îşi zise. Apoi, cu voce tare:

– Da, e ceva interesant în aceasta. Chiar dacă nu-mi place să râd de moar­tea altor oameni.

– Păi, nici mie, am spus şi eu să…

– Nu contează. Îţi aminteşti serviciul? „Treaba” pe care o ai la mine? Ne înţele­sesem că spun eu ce am de spus, apoi îmi spui tu chestia pentru care m-ai urmărit noaptea în parc. Sau renunţăm la înţelegerea noastră şi ne spunem noapte bună chiar acum?

Alex schimbase prea repede atitudi­nea. Vorbise ferm, accentuând fiecare sunet, o privea cu o expresie serioasă, orice zâmbet îi pierise de pe buze.

– Da, sigur. Poftim, vorbeşte, ce-mi pasă mie? îi răspunse ea cu aceeaşi ati­tudine. Voiam doar să-ţi spun că nimeni dintre oameni nu poate fugi de moarte.

Alex o privi perplex.

– Am spus eu oare că poate? Ce con…? Nu mai contează. Probabil, nu înţeleg eu umorul tău. Fin.

Ea îl privi cu un zâmbet resemnat şi schiţă un gest cu valenţă incertă. Alex se uită în ceaşca de cafea, apoi spre fereastră. Culoarea era aceeaşi.