Drama Omului Albastru

Alina-Elena Cârstea
cl. a XII-a, CN „Alexandru Odobescu”, Piteşti
Premiul I, secţiunea „Proză – liceeni”

Aştepta în ploaie, departe de slugile adunate de pe drum ani de-a rândul. Acum căuta o altă pradă, aşa cum obişnuia, fumând întruna. Privirea-i rămase către intrarea Marelui Teatru, unde puteai citi, căci era scris cu litere mari şi sclipitoare, Mare Spectacol – Omul cu două umbre.

Toată lumea bună a oraşului se îngrămădise să-l vadă pe cel care reuşea să joace orice rol cerut de public. Şi de ce nu ar încerca şi el să intre? Îşi căută umbra pierdută în dansul surd al ploii, mai trase un ultim fum şi, fără să observe, chiştocul se lăsă strivit de vârful pantofului uzat de miile de ţigări stinse, întocmai ca nişte oameni, aşa îi plăcea să creadă, că ele sunt nişte suflete care îi cer îndurare în zborul lor către pământul ce avea să le îngroape. El nu oferea, nici măcar lor, iertare, căci plăcerea de a le vedea distruse îi umplea sufletul cu vibraţii de-o frustră frumuseţe demonică, străine pentru alţii, dar prietenoase dintotdeauna cu cel care le elibera, din când în când, de zăgazurile propriei conştiinţe desfigurate.

Teatrul arăta mai negru ca niciodată, cu multe scări, poate prea multe pentru o simplă piesă, nu îţi trebuia decât un curaj primitiv pentru a le urca. Aveai impresia că paşii nu se mai termină, chiar şi atunci când credeai că ai ajuns. Şi, pentru ce? Pentru o piesă care se dorea a se ţine la nesfârşit, dar care avea să se termine, de fiecare dată, prost. Ce nebuni! Câte scări! Câte piese!

După zeci de trepte tocite de tocuri obosite, nimeri într-un coridor labirintic, de unde nu ştiai încotro să apuci, la dreapta, la stânga, în faţă sau poate înapoi pe scări. O lumină lividă îl invită în sala plină de oameni. Se aşeză lângă un domn pitic şi chel, care i se păru prietenos, parcă îl zărise în Piaţa fără Nume, cumpăra o blondă pitică şi veselă. Se îndepărtă de gândurile trecute şi privi către scenă, unde îl zări pe cel ce se numea Omul cu două umbre.

După câteva minute, începu spectacolul c-un singur actor pe scenă – Omul cu două umbre. Aşezat pe-un scaun, îşi încânta privirea cu mulţimea ce venise să-l vadă şi, fără să mai stea pe gânduri, întrebă:

– Ce piesă vreţi să joc? Aşa făcea dintotdeauna, întreba publicul ce piesă avea să joace. Doar era actor, şi-un actor ar trebui să joace orice rol, nu? Fiecare piesă era pentru el un fel de ritual de regenerare, pentru o clipă existenţa lui rămânea undeva, suspendată în timp, fără ca cineva să-i simtă lipsa.

Din mulţime se auzi glasul celui ce aşteptase atâta. Era Omul Albastru, bărbatul care îşi căuta umbra în noapte, un domn cu ochi albaştri. Şedea pe scaun, picior peste picior, învăluit într-o aroganţă asupritoare.

– Vreau să joci rolul nebunului îndrăgostit care se sinucide din dragoste! strigă Omul Albastru.

Omul cu două umbre îşi îndreptă privirea către public. Văzu o doamnă c-un moţ în frunte, pudra îi plutea pe faţa buhăită, rochia fără mâneci îi scotea în evidenţă pielea lăsată ca nişte bucăţi de carne expuse în galantarele unei măcelării de provincie, lângă ea un domn rotofei cu multe bube dulci la gură, semnele unui pupincurism dornic să evadeze. Şi, fără să clipească, se uită la tânărul cu părul creţ, odată slab, acum prins în cercurile obezităţii. Toţi purtau măştile prezentului absent, fără ca cineva să le ştie trecutul ori dorinţele ce hălăduiau după suflete neatinse de ghearele iadului. Gândurile îi fugiseră poate prea mult prin harababura minţii. Dar era timpul să joace, chiar dacă se spune că timpul este suficient pentru toate, nu? îşi zise el printre lacrimile albe, prinse de genele tremurânde în faţa doamnei în negru, chemată să alunge viaţa.

Piesa se sfârşise. Nebunul îndrăgostit îşi luase viaţa, iar publicul aplauda frenetic. De, nu vezi în fiecare zi un actor să-şi frângă gâtul.

Omul Albastru se apropie de scenă, voia să vadă cu ochii lui că actorul într-adevăr îşi jucase rolul până la sfârşit. Îi aruncă un ban de cinci galbeni ce înconjură trupul căzut de şapte ori. Începu să danseze în jurul trupului până ce moneda, sleită de atâtea cercuri, se ostoi printr-un zgomot ce umplu sala cu mii de suflete venite dintr-o altă existenţă. Învăluit în perdeaua sufletelor desfigurate, Omul Albastru închise ochii pentru a mirosi tăcerea trupului scăpat de viaţă, apoi îşi îndreptă privirea către chipul celui ce-şi jucase rolul. Pielea îi era roşiatică şi rece, iar buzele vineţii i le sărută uşor în încercarea de a-i lua şi ultima suflare. Voia totul. Doar plătise, nu? Sau, cum zicea el: vreau tot ce se poate, chiar şi din nimicul pe care îl văd adesea în faţa mea.

Părăsea scena. Nu mai era nimic de văzut ori de aplaudat. Luase totul până la ultima suflare. Îşi aprinse o ţigară, pe care o savură zâmbind în gând; cuvintele îi alergau întruna prin culoarele minţii, zămislind mii de gânduri oligofrenice. Şi, cum îşi privea vârful pantofului ce stingea şi ultima suflare a chiştocului istovit, zări două umbre, a lui şi alta ce mirosea a liliac alb înflorit în noapte. Un vânt cenuşiu îi brăzdă trupul. Cum să aibă două umbre? El avea doar una! A cui era a doua? Se uită în jur, nicio ţipenie de om. Era singur ca întotdeauna. Se gândi că are halucinaţii. Mintea îi juca adesea astfel de feste, când trupul se pierdea în sine, obosit de gândurile strânse de pretutindeni.

Umbrele îl însoţeau zi şi noapte, nu-i dădeau pace. Patul devenise neîncăpător, umbra străină îşi făcuse loc şi acolo. Nu-l lăsa să doarmă, nici să mănânce, nici să gândească, nici să vorbească. Fără să mai aştepte, plecă spre teatru în căutarea unui răspuns. A cui era umbra? ţipă în gând.

Nimeri cu greu drumul către teatru, căci întunericul îl purta pe ale lui braţe prin locuri necunoscute. După mult timp pierdut prin întunericul nefericirii, umbra străină îl luă de mână şi alergă cu el până în faţa teatrului, apoi pe treptele tocite care ţipau în noapte, deranjate din somnul veşnic în care fuseseră aruncate. Coridorul era la fel de întortocheat, iar scena era încă acolo. Un bătrân ghebos mătura fără oprire. După câteva ezitări îl abordă pe bătrân:

– O să credeţi că sunt nebun, dar de câteva săptămâni mă urmăreşte o umbră, o altă umbră decât a mea!

Bătrânul se opri din măturat. Îşi ridică capul ca să-şi vadă musafirul curios.

– Nebun?! Este cealaltă umbră, umbra nefericirii.

Omul Albastru nu mai înţelegea nimic.

– Care umbră? Te referi la cel care s-a sinucis?

– Da, omul avea două umbre. De ce crezi că i se spunea Omul cu două umbre? Ha, ha, ha, ce idiot eşti! Omul avea două umbre, a doua se pare că a venit după tine. Doar ai plătit pentru ea, nu? Ha, ha, ha! Ce credeai? Acum ai două umbre! Râsul bătrânului se auzea în toată sala.

Plecă fără a mai privi în urmă. Nu mai dormise din seara cu pricina, umbra străină nu-l lăsa, iar după aproape o lună arăta ca un mort viu. Cearcănele îi trădau neputinţa de a trăi singur, aşa cum obişnuise. Umbla îmbrăcat în aceleaşi haine, acum zdrenţe murdare. Arăta ca un cerşetor care nu cere nimănui nimic. Deodată, o lumină puternică îi zdrobi ochii albaştri şi tulburi. Trupul nu-l mai asculta. Se aşeză pe treapta unei scări murdare. Auzi foarte slab o monedă ce-i ajunsese la picioare, pesemne cineva o aruncase. Nu mai vedea clar, doar umbre, mii de umbre colorate care-l priveau, până când dispăruseră toate. Totul era negru, un negru pe care îl simţea cum îi ţine inima în palmă şi i-o strânge, i-o sfâşie în bucăţi, apoi o reface şi iar o rupe în părţi inegale. Trăia o repetiţie gloduroasă.

Se trezi în patul său cu umbra străină lângă el, care acum îi şi rânjea într-un fel ce-i amintea de Omul cu două umbre. De-ar fi s-o întreb ce vrea de la mine, oare mi-ar spune? se întrebă Omul Albastru în gând.

– Ce vrei de la mine? întrebă Omul Albastru umbra, care se plimba prin cameră în căutarea a nu-ştiu-ce.

Zâmbea şi alerga de colo-colo, dansul ei înnebunindu-l. Da, asta voia, să înnebunească. Îşi simţea existenţa lipsită de sens. Se gândi să părăsească totul şi să plece la capătul pământului. Nu mai voia sau nu mai putea nici să mănânce, nici să doarmă. Se târa ca o reptilă sufocată în lipsa apei. Rătăcea printr-o lume secătuită în care el avea un rol principal, acela să se autodistrugă, nemaigăsindu-şi liniştea pierdută în acea noapte blestemată.

Uneori vorbea cu umbra străină, alteori cu amândouă. El le întreba câte ceva, tot el răspundea. Tăcerea îl sufoca. Nu se vedea singur, dar se simţea singur. Trăia o singurătate în trei.

De ani mergea în neştire, până ce se trezi pe o plajă pustie, plină de-o linişte oarbă şi prietenoasă, aşa că se opri; nisipul îi gâdila tălpile bătătorite de pământul ce-i gustase sângele albastru şi tăcut. Se gândi să se întindă pe nisipul aspru, să privească cerul şi să se piardă în imensitatea lui, aşa nu ar mai zări umbrele. Şi, ce să vezi, cele două umbre se ţineau în braţe, se iubeau de parcă el nici nu exista. Dimineaţa se trezi singur, fără nicio umbră. Era liber, în sfârşit liber. Omul cu două umbre nu reuşise să-l nimicească. Începu să joace dansul mortului înviat, să deseneze un fel de mandale pe nisipul ce-i primise paşii labirintici, şi pentru câteva momente uită de tot. Trecuseră zece ani în care el era pe drumuri. Îşi privi hainele, trupul bătut şi chinuit de vânturile morţii.

După zece ani revenea în oraş. Totul era la locul lui, însă el nu mai recunoştea nimic. Era doar un mort înviat ce-şi găsise liniştea. Şi, cum mergea, văzu teatrul ce îi risipise viaţa. Puteai să vezi, scria cu litere semeţe: Mare spectacol – Omul cu două umbre. Înnebuni. Alergă către intrare. Urcă scările. Nimeri uşa în coridorul labirintic. Pe scenă era într-adevăr Omul cu două umbre. Îşi şterse sudoarea ce-i întuneca privirea. Stătea în picioare în faţa scenei, cu sufletul mut şi trupul deformat, ca o lumânare stinsă în ploaie.

Spectacolul începuse, iar Omul cu două umbre aştepta dorinţa publicului.

– Deci ce piesă jucăm astăzi? Tu, cel care arată ca o lumânare stinsă, ce rol vrei să mai joc?