– Hai cu mine-alături, mi-a strigat
Timpul dinapoi care tăcu.
Pot să-ţi dau ce nimeni nu ţi-a dat!
Am răspuns fără tristeţe: – NU!
– Îţi dau aur, dacă vrei, mi-a spus
Timpul următor care mă vru.
Eu când gândesc la neamul meu
mă-neacă plânsul,
această palmă de pământ, amară,
cu sufletul în ţară, trupu-afară,
cu faţa doar spre Domnul
Ochiul lucid al Cărţii îmi disecă
Şi îmi traduce gându-nnoitor –
Cartea îmi este înger păzitor.
Eu sunt copilul tău, Bibliotecă.
Drum mărginit de primăvară,
dar fără strălucire în suflet…
Rămăşiţă a vocii,
mărturisind frageda vârstă
deprinsă cu suferinţa,
întrebări – ale nedumeririi…
Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Să mă aşez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
A trecut și anul acesta și nu s-a întâmplat nimic.
Poate că-n iarna asta, care n-a trecut încă,
Poate că primăvara va fi mai îndurătoare
Ori poare că vara sau toamna.
În orice zi, la orice pas,
murim puţin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.
Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc
Obrazele se vând acum la piaţă…
Dar, la ce bun să le mai cumpăraţi?!
Noi suntem noi, acei adevăraţi,
Doar când ne punem măştile pe faţă.
De-atâta mare de vreme lipseşti…
De-atâta mare de vreme.
Aş tace, aş tace, dar şi mai tare te uit… te
pierd prin aceste crăpături de ziuă… Te pierd
şi nu mai ştiu, pe unde anume?