Zbor frânt (fragmente)

Iar când se întâmpla, la mulţi ani de la păţania aceea, să-l întrebe careva: îi drept ce spun unii în sat, că ai trecut la nemţi dincolo, în vara când s-a oprit frontul aici, la Nistru, de-a stat toată vara, și-i drept că ai ucis un om cu mâna ta și era cât pe ce să te duci și tu pe apă la vale, dar te-au scos valurile la mal și te-a găsit nu știu care pe nisip de te-a dus acasă, în spinare, și toată fuga numai din cauză că a vrut maică-ta să te chelfănească…

Când îl întreba careva așa, Isai zâmbea uneori, alteori se supăra și-i întorcea aceluia spatele și se ducea în drumul lui. Iar dacă vedea că se ţine vreunul scai de dânsul, se da aproape de tot parc-ar fi vrut să-l muște de obraz, acela se ferea speriat, iar Isai îi spunea rar, printre dinţi:

— Măi! Am vrut să mă duc cu nemţii, să nu ajung să te mai văd și pe tine…
Ori:
— Unde dracu’ erai când a dat ciuma-n găini?

Așa răspundea și se zbârlea mai încoace, când se făcuse morocănos tare de nu auzeai cu lunile o vorbă de la dânsul, iar când îi dădeai dimineaţa ori seara bineţe, se făcea a clătina din cap numai, de nu puteai pricepe – ori că-ţi răspunde, ori flutură să scape de gânduri. Zic, așa răspundea mai încoace, după ce își nălţase și el casa lui, ceva mai sus de casa bătrânească a mâne-si, și se însurase și-l dăruise Dumnezeu cu un băieţel și o fetiţă (băieţelul mai mare, fetiţa mai mică). Și or fi fost toate bune, dacă n-ar fi început să se despartă de nevastă-sa și ba s-o trimită acasă la părinţi, ba să se ducă el înapoi la mamă-sa, în casa cea bătrânească din vale, împărţind, se înţelege, și copiii – când unul își lua fata, iar celălalt băiatul, când aista lua băiatul, iar celălalt fata. Că apoi se întâlneau copiii în drum sau la scăldat și, uitând care și al cui e, se duceau amândoi să întrebe de mama, iar mama îi trimitea la tata să-l întrebe, și ei se duceau… Până la urmă, se adunau tuspatru la un loc și trăiau iar o vreme, când porneau din nou cu despărţirile. Și mai totdeauna femeia își aducea aminte cât de cuminte a fost Isai pe când era băietan, și zicea că nu degeaba a vrut să-l gâtuie mamă-sa, și nu degeaba a fugit el peste front, că de astă parte totuna l-ar fi găbjit, și că, poate, era mai bine dacă nu-l mânau valurile la mal. Vorbele astea i le spunea mai ales atunci când Isai venea acasă ori prea vesel, ori prea târziu, pentru că se întâlnea ba cu unul, ba cu altul, și el, om lumeţ, nu putea trece pe lângă oameni cum treci pe lângă parii gardului, și, dacă i le spunea, Isai nu se supăra, ba încă râdea, iar odată a căutat luuuung la femeie, apoi s-a ridicat de pe laiţă, a venit până la dânsa, i-a pus mâinile pe umeri și când femeia s-a izbit ţipând spre ușă, el a scrâșnit, parcă ar fi sfărâmat în dinţi mărunţel o farfurie, și a zis:
— Fratele Ile rămăsese acolo… Pentru dânsul am trecut, proasto. Ai înţeles?
Dar femeia părea să nu-l creadă și tot voia să scape din labele lui mari și pietroase.
— Am vrut, fa, să-l prind pe Hitler… Să-l leg c-o postoroncă și să-l port desculţ prin tot satul și să-l opresc la toată casa unde a fost ucis câte-un om, și să rog pe gospodari să-i deie câte-o bucăţică de mălai și un pahar de apă… Să-l port așa, până ce-oi rămâne cu funia în mână și cu umbra lui legată de dânsa. Ori, dacă vrei, jupuiam pielea de pe dânsul și-ţi făceam ţie ciuboţele, că el așa a făcut cu alţii… Ha-ha-ha!… Ba nu, mai bine legam umbra lui și o aruncam cu tot cu curmei în Nistru, să se înece, de istov… Ha-ha-ha!… Am vrut să-l prind! Și, dacă vrei să știi, chiar l-am prins, dar i-am dat drumu’… Adică l-am scăpat din mâini… Ha-ha-ha!… L-am scăpat. ţineţi-l, oameni buni! Iacătă-l! ţineţi-l… Trece pe la porţile voastre încălţat și dezlegat… Prindeţi-l…

Femeia, dacă auzi așa, se întoarse de la ușă înapoi, începu să-l ieie cu binișorul, să-l mângâie cu palma pe obrazul ghimpos și luându-l de mână, îl duse la pat, îl culcă, apoi îi trase ciubotele ori bocancii cu ce era încălţat și-l adormi, iar după ce-l adormi, se așeză la colţul sobei, își lipi tâmpla de muchie, stătu și se uită la dânsul ceasuri întregi, se uită și-și aduse aminte cuvintele lui, că cine-a murit o dată în viaţă nu se mai teme nici de moarte, nici de nimic. Și el a murit o dată. Și i se făcuse milă, tare milă de dânsul, că putea să-l piardă de tot. Și se duse de-i înveli mai bine picioarele. Că răceala mai ales de la picioare se iscă, de la picioare te ia…

(…)

Odată, când sta în drum cu capul plecat și se gândea ce tare s-a schimbat satul, și cât de mult s-a schimbat el, și de ce oare se schimbă așa de tare omul, că ajunge uneori să nu se mai recunoască, zic, când sta așa și se muncea să-și aducă aminte de ce s-a oprit, l-a simţit pe un pici foindu-se lângă dânsul, a vrut să pornească mai departe, încotro o fi, numai să nu steie pe loc (tot atunci și-a adus aminte că se oprise pentru că nu știa unde să se ducă – la casa lui ori la casa bătrânească, din vale), dar nu știu cum s-a întors și a văzut că acela era copilul lui (cu cracii pantalonilor zdrenţuiţi și picioarele de mult nespălate – femeia umbla și ea la lucru, în livezi, zi de zi), s-a aplecat, l-a luat pe băiat în braţe, l-a strâns tare la piept și a pornit tăcut înspre casa lui. Tăcea el, tăcea și băiatul și tot smiorcăia, iar când i-a simţit nu știu cum inima zbătându-se sub cămășuică, Isai s-a uitat pe furiș la obrăjorul feciorașului, la chica netunsă căzută pe urechi și s-a gândit că trebuie să ceară de la careva din mahala o mașină de tuns să-i deie pletele jos. Apoi s-a gândit că mititelul o mai fi fiind și flămând, și l-or fi usturând juliturile de la picioare, culese de prin toate gardurile, parcă pe sine când era un titirez și el și umbla tot așa, rupt, și nu de aceea că nu-l cârpea maică-sa, ci pentru că-s așa toţi copiii din lume, – s-a gândit și a zâmbit. Iar băiatul a prins acest zâmbet (pân’ atunci s-a temut să crâcnească o vorbă, îi era frică) și a întrebat tare:

— Tată hăi, îi drept că ai fost și tu la bătălie cu nemţii?
— Ei! La bătălie n-am fost… Așa… oleacă…
— Dar de ce nu ţi-a dat vo medalie?
— Medalie? Ce fel de medalie? Pentru ce?
— Așa cum are…

Și începu băiatul a-i povesti că un prieten de-al lui are o medalie mare, galbenă, și zice că-i a lui tat-său, dar nu-i adevărat, pentru că i-a spus lui un alt băiat, care a văzut cum băiatul dintâi a găsit-o undeva, în niște gunoaie, și că nu-i medalie adevărată, ci așa, ca un ban mare, lat și ros, de nu se cunoaște mai nimic ce-a fost pe dânsul. Mergând Isai cu băiatul în braţe și ascultând ce spune, și-a adus aminte de copilăria lui și, fără să bage de seamă, coti pe o ulicioară încârjoiată, strâmtă și colburoasă, și o luă de vale, spre casa bătrânească a mamei sale. Și pe drum începu să-i povestească feciorului că, poate, într-adevăr, ar trebui să-i deie și lui vreo medalie, știut că ar trebui, și că poate medalia lui este pe undeva, numai că, vezi tu, s-a rătăcit și nu poate ajunge la dânsul. Dar lasă, când o să aibă vreme, are să pornească s-o caute, și dacă are s-o găsească, o să i-o deie lui, băiatului, și o să fie o medalie adevărată, nu ca aceea pe care a găsit-o puștanul în gunoi și nici măcar nu-i medalie, ci un fel de ban lat, turtit și ros, de nici n-ai chip să te lauzi cuiva ce-i scris pe dânsul.