Viaţa ca un puzzle

Andra Rotariu
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul III, secţiunea „Eseu – elevi de gimnaziu”

Am pribegit, căutând de ceva timp starea necesară pentru a-mi aşterne gândurile pe coli, dar pendula ceasului provoca un ticăit sumbru, aproape neobişnuit, ce se auzea încet, parcă pierzându-se printre siluetele sidefii care mă înconjurau. Totul s-a materializat când m-am hotărât, în sfârşit, să conturez, pe o foaie neobişnuit de albă, nişte litere străine care formau, mai apoi, cuvinte al căror sens îmi părea necunoscut…

Fiecare tumult existent înlăuntrul meu înteţeşte această convalescenţă plină de melancolii în care mă aflu. Încet, sunt secătuită de gândurile şi de sentimentele ce nu demult îmi erau absolut indispensabile. Tenebrele imaginare din jurul meu constituie un labirint întortocheat şi nesfârşit, în care m-am rătăcit pentru totdeauna, acest fapt inspirându-mi diverse stări contradictorii ce au efecte variate, pline de paradoxuri.

Stărui să-mi privesc viaţa asemenea unei imagini realizate din finalizarea unui puzzle, însă nu laşitatea, ci orgoliul incomensurabil, pe care-l deţin, mă împiedică să fac acest lucru. (…)

După tot efortul depus în aşezarea şi potrivirea pieselor la locul lor, tind să cred că impulsurile ce m-au stăpânit nu au fost de ajutor. Ar fi trebuit să am răbdare, însă, analizând dovezile târzii, tactul şi stăruinţa mi-au lipsit cu desăvârşire. Totul pare gri, chiar dacă fericirea aparentă se transformă câteodată în fericire absolută. Confuzia predomină şi în capul meu răsună prea multe întrebări ale căror răspunsuri se află undeva, deasupra, special plasate pentru ca eu să nu ajung la ele.

Ceva lipseşte: o piesă sau poate mai multe care reprezintă un sentiment, un lucru ce e la fel cu răspunsul întrebărilor. Nu cunosc cu exactitate esenţa acestui lucru, s-ar putea să fie ceva banal, dar mă întreb dacă o voi găsi vreodată.

Constat că, din nefericire, viaţa este într-adevăr asemenea unui puzzle, indiferent dacă am vrut să o consider sau nu aşa. În mare parte, toţi avem ceea ce ne dorim, dar cheia jocului este bucata ce nu-i la locul ei. Persoanele mai curajoase iau totul de la capăt, încercând încă o dată să dezlege misterul sau dilema ce-i preocupă, restul se mulţumesc cu realizările atinse până atunci, contemplând victoriile şi recunoscând greşelile în cazul în care au avut parte de eşecuri.

Într-un final, oamenii ajung să aştepte un semn din partea divinităţii atunci când clachează. Acesta este într-un fel neajunsul de a te fi născut – „împlinirea”.

Lipsa încercărilor, a problemelor ar duce la un nivel scăzut de dificultate a rezolvării puzzle-ului, eventual la o existenţă monotonă… oare şi fericită (?)…

Mă întreb dacă nu cumva Dumnezeu este un constructor colosal de puzzle-uri şi, din oboseală, încurcă piesele şi ne lasă să le căutăm, de aceea toată viaţa este un chin, o permanentă căutare poate, fără de folos, pentru că, asemenea mitului androginului, bucăţile lipsă sunt aruncate în spaţiu şi timp.