Veghe: un spectacol pentru introspecţie
Teatrul „Eugene Ionesco” şi-a redeschis stagiunea cu spectacolul „Veghe” de Morris Panych în regia lui Veaceslav Sambriş.
Când am intrat, am rămas plăcut surprinsă de faptul că scenă propriu-zisă, în sens clasic, nu există. Doar o suprafaţă cu un pat în mijlocul ei, o ladă de haine într-un colţ şi o fereastră butaforică în alt colţ. În spatele acelei ferestre urma să stea o doamnă, spectatoare şi ea, dar în acest spectacol toţi cei de pe scaune aveau roluri secundare, spontane, evident.
Apreciez această tendinţă în teatrul contemporan de a nu delimita scena de spectator şi de a spulbera ideea de elitism al artei. Acum spectatorul e la fel de important ca şi actorii.
În această situaţie, când s-au stins luminile, iar actriţa Irina Bolcincă, în rolul de bătrânică, a început să tuşească în patul ce se afla la vreo doi metri de noi şi să mormăie ceva ininteligibil, aveam impresia că mă aflu în casa ei şi îmi venea să-i ofer sticluţa cu apă. Dar ea a ales să o ajute un băiat, rugându-l să-i întindă rufele la uscat.
În scurt timp a apărut nepotul (Emilian Creţu), care a avut un monolog de o oră şi ceva, pe parcursul căruia a făcut ravagii în perceperea „normalităţii” de către spectatori. Pe durata întregului spectacol mi-a trezit emoţii absolut contradictorii, m-a purtat dintr-o extremă în alta, am avut momente când l-am condamnat, la început, apoi mi-a fost milă de el, apoi eram încântată, la final, de interpretarea perfectă a rolului, rolul unui tânăr cu traume din copilărie, cu identitatea sexuală nedefinită şi cu o viaţă plină de dărâmări psihologice. De mic, acesta e travestit de către maică-sa, care îl îmbrăca în haine de fetiţă, şi, ajuns la maturitate, se zbate între diferite extreme, între afirmarea sexualităţii şi lupta cu obsesiile, în capcanele unei existenţe marcate de o atitudine de negare absolută şi indiferenţă faţă de tot, inclusiv faţă de oameni, în paralel cu o hipersensibilitate care uneori răbufneşte.
Bătrânica la care vine în vizită, pretinzând că e mătuşa lui, ajunge să fie legată de el ca de ultimul fir de viaţă, ce o poate scoate din infinita singurătate. Tragicomedia autorului canadian se extinde dincolo de prima imagine a unui travestit cu pretenţii. Dincolo găsim doi oameni străini, distruşi de singurătate, extenuaţi psihologic. Doi oameni care au nevoie unul de altul, au nevoie de comunicare, oricât de sinistră devine aceasta pe parcurs, chiar dacă băiatul aşteaptă moartea ei şi îi construieşte o maşinărie pentru eutanasiere. Spre sfârşit, femeia mărturiseşte că, de fapt, nu e mătuşa lui şi el se simte şi mai singur decât la început. Însă falsa mătuşă întinde un liant spre reînvierea legăturii, pentru a nu-l lăsa să plece şi să o abandoneze în singurătatea lugubră a bătrâneţii, îi împleteşte un pulover roşu care, din păcate. îi este mic. El îşi închipuie că poate recăpăta căldura pe care n-a avut-o niciodată, o poate cerşi din această falsă rudenie, dar femeia moare atunci când nu mai trebuia să moară. Absurd, ca orice moarte.
Acest spectacol m-a făcut să realizez cât de vulnerabili suntem, de fapt, noi toţi: bântuiţi de manii şi obsesii, desfiinţaţi de relaţii bolnave, presaţi de graba civilizaţiei. Cât de traumatizaţi psihologic şi lipsiţi de dragoste. Trăim într-o lume în care ne automutilăm. Suntem mereu grăbiţi şi mereu în cercuri vicioase. Nu realizăm ce facem. Nu gândim. Nu ştim ce e simplitatea. Nu gustăm plăcerea de a trăi, de a trăi pur şi simplu, de a savura clipa… Suntem paranoici şi ne închidem în coliviile din capul nostru. Suntem aproape pierduţi. Să nu ne transformăm în roboţi. Să nu…