Urâtul: nuanţe stilistice

Scriind, atât artistul consacrat, cât şi elevul, care abia se iniţiază în lumea vocabulei scrise, caută „cuvinte potrivite”, vorba lui Arghezi, pentru că un lucru poate fi spus în atâtea feluri! Dar dintre toate acestea trebuie ales unul, care să definească nuanţa, să spună clar, autentic şi… inspirat. Aşadar, vă îndemn să ne îndreptăm atenţia spre sinonime, propunându-vă un text care adună în rândurile sale mai multe sinonime ale unui cuvânt, pe care le valorifică în con-texte potrivite, care vă vor ajuta să le reţineţi şi să le percepeţi nuanţele stilistice.

Frumosul este un concept pe care omul îl caută insistent în toate dimensiunile existenţei sale, iar a scrie despre frumos devine un act de înălţare spirituală. Nu mai puţin ispititor este urâtul, iar a scrie despre urât poate fi, cel puţin, un act de sondare spirituală. Dar și mai curioasă mi se pare coborârea spre sensurile cuvântului. Întrucât noi, oamenii, în virtutea originii noastre divine, poate, avem tendinţa de a căuta în toate artisticul, chiar urâtului i-am găsit nume frumoase, variate, nuanţate. L-am clasificat după principii exterioare, văzute de ochi, şi după principii interioare, simţite cu sufletul. Mai nou, și paradoxal, acum aproape o sută de ani, urâtul devine o categorie estetică. Astfel, urâtul exterior, vizibil, s-a conjugat cu cel sufletesc, imanent și acesta, dând naștere unor ipostaze artistice noi, purtând generic numele de spleen. Spleenul, adică urâtul ca stare, am mai putea să-l numim dezgust. Ori plictiseală, dacă ni s-a urât de ceva, sau când cineva ne ţine de urât. Și tot astfel, împovărat de atâtea semnificaţii, lexemul urât și le disociază frumos în arii de omonimie, desemnând separat, prin substantiv, stările sufletești, iar prin adjectiv – trăsături fizice și morale.

Urâtul exterior, cel mai vizibil, este și cel mai bogat în mijloace de exprimare. De la derivatul urâcios ne îndreptăm spre popularul slut, apoi spre peiorativul pocit, spre invectivul hâd. Să ne amintim de fata cea balcâză a Irinucăi, evocată de Ion Creangă în Amintiri din copilărie! Pentru a conferi acestui parcurs stilistic și o notă de rafinament, vom aminti că ceea ce e urât este, în consecinţă, și dezagreabil, și dizgraţios. Să fim de acord că un chip se urâţește dacă e schimonosit (mai ales, de ură!). Quasimodo, personajul din romanul Notre-Dame de Paris de Victor Hugo, era hidos, pentru că era și diform. Urâtului fizic îi vom mai spune respingător. Mai tacticos şi tolerant, îl vom numi nepotrivit, nearmonios. Sau, pur și simplu, neplăcut. Un alt personaj care ilustrează pitoresc, în cheie romantică, hidoșenia chipului este Gwynplaine, omul care râde, personajul eponim din romanul lui Victor Hugo, a cărui faţă era schimonosită de un perpetuu râs. Și tot în cheie romantică, urâţenia exterioară a acestuia de-vine antitetică frumuseţii lăuntrice. Frumos deci Gwynplaine! Mai urât stau lucrurile cu urâtul interior!

 
Conform DEX, acest urât este „contrar moralei, dreptăţii, bunei-cuviinţe”. Este necuviincios, imoral, reprobabil. Imoral, poate chiar inuman poate fi comportamentul unor persoane. Şi dacă am constatat încărcătura semantică a sinonimului contextual inuman, reprobabil ar fi gestul nostru dacă am neglija şi alte nuanţe stilistice, pentru că anume ele, nuanţele, definesc coloritul limbii. Urmând, aşadar, îndemnul verlainian „nuanţă, nu culoare”, ne vom îndrepta atenţia spre abject, cuvântul care ar caracteriza comportamentul mai multor personaje dickensiene. Abject, deci şi nemernic, mârşav, josnic, dezgustător este Fagin, bătrânul coţcar din romanul Oliver Twist, care „recrutează” copii orfani şi-i obligă să devină hoţi şi cerşetori. Repugnant, detestabil devine faptul de a-i ţine aproape flămânzi, nespălaţi. El însuşi duce un trai sordid, ascunzând banii furaţi sub dușumea.

Şi dacă am intrat pentru o clipă în mahalalele Londrei, să ne amintim că deseori ceea ce se întâmpla în pătura de jos a decentei societăţi londoneze era nu doar indecent, ci, de-a dreptul, odios, abominabil! Încheindu-ne incursiunea prin infama lume a tâlharilor şi a oamenilor străzii, vom constata şi că timpul urât, devenit un fel de carte de vizită a Londrei, e floare la ureche, pentru că oricând poate apărea soarele. El va aduce căldură şi lumină. Razele lui au mângâiat cândva, alături de chipul Esmeraldei, pe cel al lui Quasimodo, alături de cel al Deei, pe cel al lui Gwynplaine. Mai rău e că soarele nu poate usca noroiul şi mucegaiul din suflete. Groaznic!