…un învăţământ din ce în ce mai liber
Într-o perioadă în care relaţiile familiale se menţin prin skype şi învăţământul academic este accesibil oricui, am putea oare vorbi de o educaţie sănătoasă? În ecuaţia învăţământ- educaţie, cercetătorul ştiinţific Petre Guran e în căutarea unor soluţii, atât prin iniţierea Şcolii de la Buneşti, cât şi prin masterul „Marile cărţi ale civilizaţiei europene”. Dar mai multe din formulele inedite ale învăţământului aflăm chiar de la dumnealui.
Ce credeți că avea în vedere scriitorul Mark Twain când afirma: N-am lăsat niciodată școala să-mi afecteze educația? Sau Bacovia: Liceu, cimitir al tinereții mele…
Sunt de acord cu ambele afirmaţii şi aici ar trebui să şi explic de ce, nu?! Deoarece, grație unei cunoaşteri de formație istorică a epocilor modernă şi contemporană, am ajuns să descopăr că monopolul pe care statul l-a exercitat asupra educaţiei, asupra formării tinerelor generaţii, nu a fost întotdeauna o acţiune onestă, dezinteresată şi dedicată numai celor ce se formau. Ci a fost şi o modalitate a statelor respective de a se asigura de fidelitatea cetățenilor, de a realiza o unanimitate a comunității naţionale în jurul câtorva idei politice. Vorbim acum despre perioada în care învăţământul s-a generalizat, secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ceea ce înseamnă că statul a creat structuri, forme de educaţie ce n-aveau cum să ţină cont de diversitatea umană, nici de individualitate, de felul de a fi al fiecărui elev în parte. Mai mult de atât, începând cu anii ’20, în spațiul dominat de revoluția bolșevică, obiectivul ascuns, dar fundamental al şcolii a fost inculcarea unei ideologii, prinderea minții copiilor într-un sistem de gândire bazat pe minciună, adică tocmai opusul a ceea ce ar trebui să fie învățământul, și anume dezvoltarea spiritului critic și a facultății de a gândi independent. Această derivă majoră a învățământului propus de statul educator nu au mai cunoscut-o nici Bacovia, nici Mark Twain, totuși ei au intuit potențialul acesta încă din formele de învățământ anterioare. Ideologizarea, de la o vârstă foarte fragedă, presupune învățarea pe de rost a unor formule care parazitează inteligența, precum sloganul „partidul este conştiinţa, inteligenţa şi umanitatea epocii noastre”. Un învăţământ care are ca scop să-ţi introducă în memorie și chiar în conștiință asemenea formule este dușmanul dezvoltării individuale și se transformă într-o antieducaţie, într-o atitudine agresivă faţă de inteligenţa, sensibilitatea şi libertatea individului. Din păcate, noi încă n-am reuşit să ne eliberăm, deşi în perioada postcomunistă am încercat să construim un învăţământ din ce în ce mai liber, n-am ajuns la capătul acestei eliberări. Forma cea mai radicală, dar și cea mai eficientă de eliberare a educației ar fi desființarea monopolului statului asupra educației și o dereglementare a domeniului, astfel încât să fie permise forme variate de învățământ, în care să se cuprindă și libertatea de a-ți educa copiii acasă (mișcarea denumită în SUA homeschooling), libertatea învățământului confesional, sau pur și simplu o varietate de programe școlare, care să poată satisface orice sensibilitate filosofică, inclusiv o perspectivă creaționistă asupra universului. Statul să-și rezerve numai obligația de a susține financiar educația copiilor proveniți din familii cu venituri modeste prin sistemul denumit pachet financiar pentru asigurarea dreptului la educație, cu care elevul să se poată prezenta la orice școală își dorește el sau părinții lui.
Sunteți inițiatorul Şcolii de la Bunești, care se spune că oferă un altfel de învățământ. În ce constă acest altfel?
Şcoala de la Buneşti se plasează într-o perspectivă de civilizație occidentală, care înseamnă şi europeană, şi transatlantică, și se construiește pe o analiză a eșecului învățământului contemporan. Am pornit de la un diagnostic al inadaptării la nevoile individului și la aspirațiile lui spirituale. Prima observație este că învăţământul a ajuns să se supună sistemului de specializare din ce în ce mai îngustă pe care a impus-o evoluţia ştiinţei, iar specializarea să înlocuiască învăţământul, pierzând rostul iniţial al formării unui tânăr de nivel liceal şi universitar. A doua observaţie pe care trebuie s-o fac este că nu toată lumea are vocaţia de a face studii universitare sau chiar liceale. Pentru a putea fi accesibil unui număr cât mai mare de adolescenți, învățământul liceal a fost degradat, alimentând ficţiunea că toată lumea poate să termine studii liceale. Or, studiile liceale şi universitare sunt adaptate unui anumit tip de inteligenţă speculativă, diferit de inteligența pe care o cere manualitatea și adaptarea la efortul fizic. Învățământul de tip profesional are demnitatea lui, dar și specificitatea lui. Or, asta a uitat învăţământul contemporan: că nu toate aptitudinile se formează în același fel. Din cauza specializărilor s-a ajuns la iluzia că acumularea de informație este suficientă. Învățământul de acest fel livrează eventual cunoștințele necesare pentru o meserie, ignorând însă să formeze inteligenţa. Pe deasupra, trebuie să ținem seama că inteligența speculativă, căreia îi este dedicată formarea liceală și universitară, are nevoie de un antrenament specific. Astfel, contrapropunerea noastră prin Şcoala de la Buneşti este ca, înainte de a oferi elevului sau studentului ocazia de a se pregăti într-un anumit domeniu, trebuie să-i dezvolţi spiritul critic, inteligenţa creativă și în cele din urma capacitatea de discernământ. Formarea inteligenţei are nevoie de o serie de exerciţii pe care le prescria paideia (educația) clasică, pe care le-am numit cu oarece ironie exerciții de citit şi scris. Veţi vedea că scrisul şi cititul în sensul în care îl folosesc eu nu sunt un lucru atât de simplu pe cât pare. Acestea presupun acea capacitate nu numai de a parcurge frazele, ci şi de a le integra creativ în memoria individuală. Astfel, încât conţinutul acelei lecturi să poată fi folosit de gândirea individuală în producerea unor noi sensuri. De asemenea, scrisul nu poate fi practicat decât atunci când există o gândire limpede, sănătoasă. Nu-mi rămâne decât să citez din Nicolas Boileau:
Avant donc que d’écrire, apprenez à penser.
Selon que notre idée est plus ou moins obscure,
L’expression la suit, ou moins nette, ou plus pure.
Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,
Et les mots pour le dire arrivent aisément.1
Cine poate fi, așadar, cel mai bun profesor în dezvoltarea acestei capacități de a citi și de a scrie? Cine altcineva decât cei care s-au exprimat aproape desăvârşit în scris, ale căror opere devin profesorul de citire, al căror mod de a gândi devine profesorul de scris.
Care credeți că ar fi veriga lipsă a procesului de învățământ actual?
Învățatul pe dinafară! Învăţământul tradiţional din secolul al XIX-lea miza pe învăţatul pe dinafara, un tip de învăţat pe care o modă din secolul al XX-lea l-a condamnat ca fiind necreativ. Or, această modă a ignorat că există o fază în creşterea inteligenţei umane, în care însăşi învăţarea se face prin repetarea a ceea ce auzi. E faza papagal, după cum o numește eseista britanică Dorothy Sayers. Acest învăţat pe dinafara al poeziei clasice face două lucruri bune: 1. Îţi încarcă mintea cu versuri sau proză valoroase. 2. Extinde capacitatea de funcţionare a minţii. Nu este o diminuare sau un timp pierdut învăţatul pe dinafară, ci, dimpotrivă, un exerciţiu care are aceeaşi valoare ca şahul, un joc recomandabil pentru toată lumea. Nu toată lumea face performanţă din şah, dar e stimulată să gândească. Acelaşi lucru e cu gramatica limbilor clasice. Nu toţi au ca scop să devină clasicişti, însă e o calitate în gramaticile limbilor clasice care te face să-nţelegi cum se articulează gândirea cu expresia. Astfel, învăţatul limbilor latină şi greacă, învăţatul versurilor pe dinafară, exerciţiile de matematică, dar şi de şah, toate aceste elemente ale învăţământului tradiţional sunt pozitive şi au fost abandonate în mod eronat, ducând la sărăcirea formării inteligenţelor contemporane. Această derivă are legătură cu dezvoltarea pedagogiei ca pseudoștiință. Anumiți pedagogi au crezut că știu cam care este „inteligenţa sau capacitatea de înțelegere a unui copil de clasa a şasea” formulând pentru copil un text mediocru, pe care apoi se așteaptă ca copilul să-l reproducă mecanic. Spre exemplu, Metamorfozele lui Ovidiu nu au nevoie de parafraza infantilizantă a lui Al. Mitru din Legendele Olimpului. Practic, noi închidem mintea acelui copil în ceea ce credem că este mintea de clasa a şasea. Chiar dacă statistic mintea unui copil este de acest nivel, individual nu este. Fiecare copil trece mai devreme sau mai târziu prin aşa-zisul nivel de clasa a şasea. Atunci pedagogul inhibă inteligenţa, îl blocheză pe copil într-un orizont de mediocritate.
Care ar fi strategia de predare/învăţare a istoriei ca disciplină şcolară?
E nevoie de multă inteligenţă şi sensibilitate pentru a scrie un curs de istorie la nivel gimnazial şi liceal. Eu aş privilegia, cel puţin pentru o fază de tranziţie, lecturi din mari opere istorice, începând de la cele antice, care sunt exemplare, de la Tucidide, trecând prin câteva cronici medievale, ajungând până la texte semnificative din istoriografia secolului al XX-lea (mă gândesc la Toynbee sau la Brătianu). Brătianu e foarte lizibil, e o mare inteligență istorică. Asta e o problemă că textele de istorie nu sunt întotdeauna uşor de citit. Din punctul de vedere al lizibilităţii textului, un exemplu de urmat este Neagu Djuvara. Istoria este literatură în sensul în care nu este indiferent felul în care e scris un text istoric. Un text plicticos pe care nu-l poţi citi, pe care nu-l urmăreşti cu uşurinţă e un text mort, care nu va reuşi să atragă niciodată interesul și răbdarea elevului. Or, suntem în situaţia paradoxală în care-i punem pe elevi să citească cele mai proaste texte istoriografice posibile, produse de nişte pedagogi contemporani, de multe ori cu o pregătire istorică medie, lipsiți de viziune istoriografică de mare anvergură şi ne aşteptăm să le placă istoria. N-are cum să le placă istoria. Dă-i să citească elevului Tucidide pentru Grecia, dă-i să citească Istoriile lui Herodot. La Herodot nu e istorie aşa cum am reconstituit-o noi, dar e un text bun. Până la Herodot, în primul rând trebuie să citească Iliada şi Odiseea. Deci eu aş face un program în care toate aceste texte majore ale antichităţii să fie cunoscute înainte de a intra într-o analiză istoriografică contemporană. El oricum te crede pe tine profesor pe cuvânt, n-are alternativă şi-atunci dacă îi tot ceri să te creadă pe cuvânt, dă-i texte care merită crezute.
Anul acesta a fost inaugurat programul de master „Marile cărți ale civilizației europene”. Ce aduce nou proiectul susținut de ICR?
Conceptul „marilor cărți” este o strategie de selecție. Nu pot să acopăr cu mintea unui individ istoria omenirii întregi. La un moment dat, trebuie să operez o selecţie şi din universul de cunoştinţe care sunt disponibile, cel mai relevant pentru europeanul din secolul al XXI-lea este să cunoască cel puţin civilizaţia europeană cu corectivul est-european pentru a echilibra tradițiile intelectuale ale Europei. Pe mine personal mă interesează civilizaţia euro-mediteraneeană. Opere precum Iliada sau Odiseea au un caracter universal și au devenit în conștiința umanității europene exemple ideale de unitate a gândirii. Lista marilor cărți începe cu acestea și se continuă imediat cu Vechiul Testament, tezaurul religios al iudeo-creștinismului. Apoi lista se completează uneori cu o selecție din mai multe texte reprezentative ale unui autor (cum ar fi o selecție de Dialoguri de Platon), adică e o minte sclipitoare din istoria omenirii pe care încercăm s-o cunoaştem prin mai multe texte. Masteratul mizează pe faptul că aceste cărţi, prin puterea minţilor care le-au produs, sunt ele însele buni profesori de gândire. În semestrul întâi studenții fac exerciții de parafrază pe fragmente din Iliada, Odiseea, Pentateuhul și alte Cărți ale Vechiului Testament, Eshil, Sofocle și Euripide sau Confesiunile lui Augustin. Unii dintre ei au încercat chiar parafraze în versuri. Am putea spune că s-au luat la întrecere dacă nu chiar cu Homer, cel puțin cu marele traducător al Iliadei, clasicistul George Murnu. Simplul fapt de a te lua la întrecere cu asemenea alergători te face să alergi foarte bine. Acesta-i Masteratul Marilor Cărţi. El îţi dă pe de o parte un orizont cultural european, dar mai ales îţi dă o ascuţire a minţii care îţi va permite mai apoi să faci orice meserie intelectuală (în care să ai nevoie de scris și citit) de la profesor până la avocat și celelalte meserii ale justiției, funcționar public sau întreprinzător privat, om politic, diplomat, publicist ş.a.
1Nicolas Boileau, Arta poetică, cântul I:
Înainte de a scrie, învață-te-a gândi.
De-i limpede ideea sau nu-i destul de clară,
Așa va fi și versul ce-n urmă va s-apară,
Ceea ce e gândit bine s-exprimă deslușit,
Cuvintele să-l spună veni-vor negreșit.