Un dialog tăcut cu Abstractul…
Ce este un dialog? Să fie doar o simplă convorbire dintre două sau mai multe persoane? Ce ar fi dacă ne-am abate de la realitate? Ar fi nemaipomenit dacă am înţelege limbajul animalelor sau dacă am avea posibilitatea să conversăm cu jucăria de pluș la care ţineam mult în copilărie. Crescând mai mari, preferinţele noastre s-ar schimba… am dori să cunoaștem mai multe „limbi”, am încerca să înţelegem limba păsărilor, să găsim echivalente pentru cuvintele din limba de lemn a politicienilor sau să ne scufundăm în adâncurile limbilor orientale.
Ce-ar fi dacă dialogul nostru ar înflori dintr-o invocaţie? Dacă ne-am adresa cuiva care știm că există, dar pe care nu-l vedem? Spre exemplu, să cerem un sfat lui Dumnezeu, să întrebăm un Suflet de ce a plecat atât de repede pe lumea cealaltă, să interogăm Trecutul: de ce se umple grabnic cu amintiri? Sau să vorbim cu Timpul… Mulţi s-ar interesa când vor întâlni dragostea vieţii, când va avea loc sfârșitul lumii sau când ei înșiși vor muri.
Eu aș dialoga cu Soarta. Pentru asta e destul să-mi las imaginaţia să zboare. Dialogul nostru ar fi tăcut și pe înţelese numai sufletelor noastre. În primul rând, i-aș privi ochii. I-aș vedea adânci și pătrunzători. Soarta ar rosti ceva, dar eu n-aș auzi-o, deoarece Omul e surd în ceea ce privește viitorul. Eu aș fi și oarbă, deoarece n-aș observa cum i se mișcă buzele mărunte, de parcă ar încerca din răsputeri să aducă ceva la mintea mea, dar nu-i reușește. Și, epuizată, Soarta caută o altă cale. Așa a început, de fapt, dialogul meu tăcut cu Soarta.
Iniţial, parcă era o barieră invizibilă între noi două, care tot nu dispărea. Atâtea lucruri voiam să aflu, aceea era unica mea șansă și n-o puteam rata. Întrebam de o mie de ori, până nu ajungeam la strigăt, însă gesturile și fluturarea mea epuizabilă din mâini nu dădeau niciun rezultat. Rămasă fără speranţa de a afla cine sunt eu cu adevărat și care e scopul meu în această viaţă, am auzit un singur enunţ: „Viaţa e scurtă, moartea-i veșnică” și apoi… tăcere. O lumină orbitoare nu mă lăsa să văd nimic. Soarta s-a transformat în moarte. Așa a început dialogul meu cu Moartea.
Nimic altceva în ochii ei decât sânge și întuneric. Fiori îmi treceau numai de la o singură privire a Morţii. Nu știam ce s-o întreb, nu știam ce vrea ea de la mine, deoarece tăcea și mă străpungea cu privirea-i funerară. Pentru o clipă, mi s-a făcut milă de ea: acea milă simplă ca iarba, profundă ca sufletul mamei. Sentimentul a fost provocat de ceea ce am văzut: adâncurile ochilor ei trădau pustietate. Sufletul îi era pustiu… căci ea este unica pe pământ care nu știe ce-i dragostea. Ea aduce numai suferinţe și pagube, dar, totodată, îi împacă pe oameni. Moartea a observat că frica mi-a trecut. Dialogam din priviri și nu aveam nevoie de cuvinte sau de gesturi. Nu credeam că anume cu Moartea mă voi înţelege cel mai bine. Mai departe nu știam ce să aștept… Abstractul din faţa mea s-a transformat în pulbere. Eram singură. Așa a început dialogul meu cu Singurătatea.
N-aveam nevoie să discut cu Singurătatea ce mă înconjura. În schimb, ea mă extenua dinăuntru. În acel moment am realizat că e mai bine să mori decât să vorbești cu propria Singurătate. Ea te epuizează, te face să suferi. Nu știu cum îi reușește, dar văd că nimeni nu e în stare să o oprească – numai dragostea. Dar unde să găsești dragoste într-o astfel de lume înșelătoare, în care poţi supravieţui numai graţie făţărniciei și minciunii? – m-am întrebat. Așa a început dialogul meu cu Sufletul.
Acesta a fost un moment de recreaţie. În care am meditat asupra întregului ce m-a urmat de-a lungul vieţii. Fiind înconjurată de un alb inocent, conștiinţa mea a primit această informaţie ca pe-un moment de cugetare. Astfel, am înţeles că nu vreau să aflu ce mă așteaptă în viitor, nu vreau să aud nici măcar un cuvânt de la Soarta mea. Cât privește Moartea… am o oarecare frică faţă de ea, dar nu e într-atât de puternică ca să nu mă gândesc la Viaţă. Cu toate că ea are sfârșit, iar Moartea e cea veșnică, e mai bine să fii un strop din oceanul vieţii, luminat de soare și susţinut de trilurile melodioase ale păsărilor ce se înșiruie ca niște coliere pe bolta falnică, decât să trăiești o eternitate și să fii străpuns de săgeţile singurătăţii, devenind aliatul Morţii.
Mi-am întrebat Sufletul ce gândește despre asta, el mi-a răspuns cu bătăi ritmice ale inimii. Așa a început dialogul meu cu Inima.
Dacă în dialogul precedent întrebam Sufletul, acum eu am devenit cea interogată. Straniu, dar mi s-a părut că discut cu un om. Pentru prima dată, aveam impresia că stă o persoană în spatele meu. Am închis ochii și mi-am închipuit-o. Nu era nici femeie, nici bărbat. Era un copil, deoarece el este asemenea unei plante heliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și de dragoste, după cum spunea poeta Iulia Hasdeu. Chipul său semăna mult cu al meu, când eram de vârsta lui: la fel de iubitor, optimist, cu ochi luminoși și priviri arzătoare. Forma feţei, buzele erau aceleași: tot atât de micuţe și trandafirii. Copilul mă întreba ceva încontinuu. Nu înţelegeam ce vrea să afle. Întrebările lui nu erau pe înţelesul meu: despre fericire și dragoste neîmplinită, despre lumea văzută în roz, animale vorbitoare, care se înţeleg bine și cu jucăriile de pluș, despre pacea sufletească, care (după părerea lui) trebuie să ajungă la minţile iluminate ale oamenilor. El vorbea despre lucruri care de mult au fost uitate, dar la care visează orice adult. Da, el a vorbit despre visuri neîmplinite. Așa a început dialogul meu cu Visul.
Visul m-a ajutat să răspund la întrebările copilului. Am pătruns în esenţa acestora. Am înţeles că minunile li se întâmplă celor care văd lumea în roz, pe când fericirea și dragostea încurajează pacea sufletească. După ce am pus toate acestea la punct, nu puteam înţelege doar una: ce au animalele cu jucăriile de pluș? Și cum se pot înţelege, fiind incapabile să vorbească? Adevărul este că le unește tocmai visul.
Visul, singurătatea, soarta și moartea – toate alcătuiesc Abstractul. Sau poate am discutat cu Infinitul?