Turnul Babel al secolului XXI

Atunci oamenii nu-şi doreau despărţirea în iureșul clipelor năvalnice. Era prea mare Pământul, prea mică dimensiunea temporală și enormă dorinţa de a ră­mâne împreună. Atunci luptau pentru unitate socială, zideau spre cer ma­terializarea unui ideal comun, pledau pentru cunoașterea absolută și sigu­ranţa colectivă. Atunci au încercat, dar a fost inutil. Astăzi încercarea este deja inutilă.

Atunci, în Antichitatea legenda­ră, societatea constrânsă ideologic era formată din elemente omogene sub aspect psihologic și lingvistic, care tindeau spre un nivel superior și cunoaștere absolută. Astăzi amalga­mul de identităţi sociale și-a pierdut codul genetic colectiv, calificativele arhetipale sunt disimulate de ideile și aspectele comportamentale persona­le. Nu mai putem opta pentru unifica­rea socială în scopul creării unei capo­dopere supreme. Nu sunt slăviţi nici măcar dumnezeii de argint și de aur de înainte, ci firele electrice ale inter­netului, trasate în adâncul conștiinţei, energie care, consecvent, le răpune identitatea și aspiraţia spre perfecţi­une. Deja nu ne temem de potop, nu vorbim aceeași limbă, nu avem cu cine colabora, nu avem aceleași idealuri. Nimeni nu a anulat însă ambiţia indi­viduală…

Secolul XXI, ora 3:00. Un adoles­cent stă pe Facebook, contemplând pozele unei atrăgătoare domnișoare. Instantaneu, observă imaginea unui turn gigantic, orientat spre cer. Ră­mâne impresionat, uită de fată, de ora târzie, îl fascinează doar poza neobișnuită, scoasă la imprimantă. Fiind un adolescent tipic, nu are idee ce reprezintă construcţia, descifrea­ză doar câteva litere ciudate: „Babel” și deduce că așa se numește turnul. Stupefiat, detaşat brusc de realitate, visează să urmeze exemplul acelui geniu creator. Visează să zidească un astfel de turn, să ajungă la cer, să fie renumit, ieșind din claustrarea cas­nică. Doreşte și alte surse de fericire, tinde să fie apreciat, să se detașeze de microuniversul gândurilor nespuse, să fie posesorului propriului City-Hall- Babel, atingând paroxismul emoţiilor, strigând cu orgoliu că el e mai presus decât ceilalţi. Cu orgoliu, cu trufie, cu mândrie și egoism… aceleași vicii ca și atunci.

Și-a aranjat cărucioarele divergen­te pe nasul atrăgător, și-a contemplat pielea candidă și bicoloră, dealurile roșii și atrăgătoare, aflate într-o con­sonanţă propice cu părul roșcat și ne­îngrijit, a zâmbit cu toţi cei 28 de dinţi sclipitori și a luat o hârtie din dulapul prăfuit, conectând în paralel calcula­torul.

A pierdut clipe în șir… zile, săptă­mâni, luni. Ce mai contează? Sunt o jertfă indispensabilă a actului creator. A pierdut orele pe care le-ar fi putut petrece în edenul supei de la bucătă­rie, în paradisul cartofilor recent pră­jiţi, s-a detașat de realitatea Facebook, a renunţat la tot ce îi făcea viaţa inte­resantă.

Treptat, cunoștea tot mai profund principiile arhitecturale, devenea conștient de supremaţia gravitaţiei și de incapacitatea sa personală de a zidi spre cer un astfel de turn. Totuși, a declanșat un mecanism lăuntric ireversibil – dorea să fie faimos, să își disimuleze orgoliul și mândria în spatele realizărilor personale autenti­ce, simţea necesitatea de a fi venerat de societate. În acest context, tânărul decide să proiecteze macheta turnului în direcţie subterană, adică un tunel Babel.

În perioada următoare, a conti­nuat masacrul revelaţiilor zilnice, a lucrat zile în șir, pierzând conexiunea cu realitatea. Nu cunoștea semni­ficaţia, istoria, esenţa turnului, dar sesiza imaginea vizuală recurentă a ulterioarei creaţii. În realitatea onirică deja îi construia baza, iar, săpând în abisul imaginaţiei, folosea materia­lele adecvate pentru a-l construi, tot mai jos și mai jos. Orgoliul creștea pe măsură ce își imagina capodopera pe care o va transpune în realitate. Nu avea nici cea mai vagă idee unde va implementa acest vis, de unde va găsi suportul financiar necesar, cu cine va colabora, dar avea un ideal vanitos, spre care tindea cu orice preţ. Doar el, nimeni altul, va deţine monopolul mondial suprem prin această creaţie. Un tunel Babel magnific, o creaţie a secolului XXI, ce îl va face superior și faimos. Poate, acea fată atrăgătoare îi va arunca niște priviri contempla­toare, poate îl va saluta, poate chiar și va începe o discuţie cu el. Poate, Dumitru din clasa a XII-a își va pierde autoritatea și el, cu părul lui roșcat, cu mustăcioara lui, va deveni principala vedetă, va deţine hegemonia supremă socială… Poate…

Când a ieșit din casă, băiatul avea ochii roșii și arzători, fiind înconjurat de un calambur de gânduri și înjun­ghiat de acea senzaţie care impulsio­nează abilităţile creatorului și îl moti­vează să își continue ideea. Mergând în continuare pe aleea însorită, a decis să analizeze oamenii cu care se intersecta întâmplător. A observat o pustietate lăuntrică, exteriorizată prin unica lentilă ce realizează conexiunea dintre cele două planuri vitale, ochii. Ce s-a întâmplat cu omenirea, unde s-a refugiat? Sunt singur pe alee, mă în­conjoară doar niște roboţi mecanizaţi. Identităţile acestora zac undeva as­cunse, pierdute adânc în subconștient, s-a gândit adolescentul.

După 15 minute de plimbare, bă­iatul iarăși va intra în casă, izbind ușa pentru a nu pierde timpul cu blânde­ţea închiderii lente. Va continua sche­matizarea idealului estetic, dar oare îl va aprecia cineva în viitor, își va da cel puţin interesul pentru o astfel de creaţie grandioasă? Există măcar ci­neva pe pământ, cineva treaz? Oare domnișoara aceea îi va aprecia mun­ca, îl va simpatiza?

Probabil, macheta Babel a fost de­mult implementată în cotidian, dar nu ca o creaţie estetică, ci ca un spaţiu de refugiu în abisul subconștientului personal. În secolul XXI, omenirea creează intens astfel de sălașe lăun­trice. Cineva clădește turnul Babel, înălţându-și tot mai sus mândria și orgoliul, dar paralel ascunzându-se de imputarea celorlalţi. Alţii, mai com­plexaţi, mai timizi, își sapă un tunel personal, disimulându-și identitatea, pierzând tot mai intens conexiunea cu universul real.

Nu contează unde s-au refugiat, în turnul sau tunelul Babel, contează faptul că mulţi s-au ascuns de reali­tate. Unii locuiesc zi de zi în propriile tuneluri, fiind împinși de fluxul circum­stanţelor, resemnându-se cu orice prăpastie a destinului. Alţii savurează înălţimile turnului personal, subjugaţi de dragostea faţă de propria persoa­nă și mândrie, dar, la fel, guvernaţi de circumstanţe și incapabili de a ieși din zona microuniversului personal confortabil. Ambele extreme nu inten­ţionează să perceapă modificările co­tidianului trepidant, să își stabilească scopuri pe care să le realizeze consec­vent, să evolueze.

Un tânăr ambiţios, al cărui chip e creionat de bariera inferiorităţii, un omuleţ pierdut în goana emoţiilor contradictorii, îndrăgostit și ignorat, va aboli pe o perioadă sentimentul în favoarea raţiunii, consolidându-și o minunată corolă a destinului, afirmân­du-se ca personalitate. El va suporta consecinţele singurătăţii, claustrân­du-se în temniţa propriei existenţe, jertfindu-se în numele creaţiei. Dar merită oare? Va rămâne el un element neglijabil în raport cu amalgamul de fiinţe mecanizate sau, prin caden­ţa propriilor emoţii intense, va trezi identităţile imobilizate în abisurile subconștientului?