Suntem responsabili pentru #Colectiv

„În următoarea clipă ai putea să mori.” Gândul ăsta m-a fulgerat la un concert, în care muzica suna ca o emoţie. Fă­ceam poze. Tocmai am urcat pe scenă și m-am strecurat în atmo­sfera pe care o creau artiștii. Lumi­nile, publicul, ritmul muzicii, vocea, corzile, clapele și tobele se împle­tesc atât de armonios, încât te ia valul unei bucurii din senin. Spaima care m-a cuprins acum se trans­formă în tristeţe. Dintr-o clipă atât de autentică, fermentată din spi­ritele celor ce vibrează în muzică, ai putea fi aruncat în clipa negurii care miroase a moarte arsă, care te orbește, te lovește, taie din tine cu limbi de flăcări. Cine e de vină?

* * *

Cum îţi dai seama că ești deja matur și nu o frunte cu riduri ce acoperă o pereche de ochi. care împușcă cu gloanţe infantile? Ma­turi devenim atunci când încetăm să căutăm un vinovat, atunci când înţelegem că vina e o chestie vo­latilă, lipicioasă, care ne atinge pe toţi.

Cine o fi de vină pentru moartea unor oameni care nu ar fi trebuit să moară în clipa în care vibrau a mu­zică? Sistemul? Statul? Proprietarii clubului? Pompierii? Urgenţa? Bu­retele sau focurile de artificii? Noi! Tolerăm sistemul, îi dăm de mân­care, nu neapărat prin fapte ilega­le sau evazive faţă de lege, ci prin pasivitate.

Inacţiunea și pasivitatea sunt la fel de letale, după cum ne-au demonstrat cei ce s-au stins în urma unui incendiu stupid și mon­struos. Revenind la problema ma­turizării și legătura ei direct pro­porţională cu asumarea și inter­pretarea obiectivă, înţeleg că încă nu ne-am maturizat ca popor, ca ţară. Suntem iresponsabili, igno­ranţi și egoiști. Ne gândim la co­moditatea noastră financiară și mai puţin, sau deloc, la riscurile care ar putea să spulbere într-o secundă orice vom construi.

Căutăm ţapii ispășitori și nu vedem nicio urmă de regret și de rușine când ne privim în oglindă. Preferăm să ignorăm când cineva copiază la examene; când altci­neva dă mită poliţistului, me­dicului, profului, inspectorului; când oamenii încearcă să calce peste reguli; când unul din pri­etenii noștri urcă băut la volan; când plecăm capul în jos în timp ce statul și conducerea ne golesc buzunarele în cel mai nerușinat mod; când nu cerem pentru noi și cei ce vor veni după. Că nu-i fru­mos să-i torni pe alţii, că nu tre­buie să te plângi, că nu-i bine să ceri, că trebuie să-ţi vezi de nasul și oala ta.

* * *

„Sunt nesimţiţi cei ce au pos­tat pozele cu victimele pe net!” Ar trebui să ne ascundem de realita­te, de rezultatul atitudinii noas­tre faţă de niște norme și cerinţe stabilite tot de dragul securităţii noastre? Respectăm reguli și suntem de partea lor doar atunci când ne convine, în alte cazuri fa­cem pe mortul în păpușoi. Haideţi să vedem cu toţii oroarea pe care o lasă în urma sa atitudinea fatală „las’ că nu cu mine” sau „las’ că nu de data asta”.

Statisticile tot dau cifre cu morţii pe care îi avem din cauza factorului uman, mai cu seamă, a factorului uman iresponsabil.

Potrivit Inspectoratului Gene­ral al Poliţiei, pe parcursul anului 2014 în ţară s-au produs peste două mii de accidente rutiere, soldate cu 324 de persoane de­cedate şi circa trei mii traumati­zate. Acum gândește-te care ar fi numărul celor ce au pierit sau au fost traumatizaţi pe drumurile re­publicii dacă șoferul ar fi știut că atunci când depășește limita de viteză, când vorbește la telefon, când iese pe contrasens, când trece la roșu poate fi chiar el ce provoacă un accident.

Cifrele ar fi altele dacă s-ar fi gândit altfel decât „las’ că nu cu mine” sau „las’ că nu de data asta”.

Tot ce gândești, tot ce faci, tot ce te înconjoară se întâmplă cu tine. Acum.