Străjerul din Copenhaga¹

Dragă audienţă literară,

Îmi cer iertare că mă prezint drept părintele existenţialismului modern şi cel cu care sunteţi obligaţi de filosofemele diriguitoare ale filosofiei contemporane să  asociaţi conceptul de anxietate² în filosofie. Aş prefera sa-mi spuneţi simplu: Sorin. Nici nu cred că am râvnit să originez vreo genealogie, să nu mă puneţi pe afiş. O să vă derutez ocazional din spatele vreunui pseudonim cu opinii contrare, publicate poate chiar în revista Øieblikket³; să nu vă împiedicaţi de firul expunerii ca musca de plasa unei familii de păianjeni.

Am avut o viaţă modestă, trăind cumpătat pe mormanul de bani al tatălui meu comerciant. Am fost ceea ce promitea copilul: un adult flegmatic, închis în sine şi predispus către introspecţie meticuloasă⁴. Aveam coafură de punker ante-revoluţie sexuală şi m-am logodit cu o fată pe care, în tot spectrul de exegeze dramatic-romanţioase, am iubit-o. Asta nu m-a împiedicat să o părăsesc din motive neclare. Se pare că aşchia din carne şi păcatul cu Betşeva⁵ s-au împletit în a perpetua obsesiile tatălui meu în conştiinţa mea autoflagelantă. Mă simt vinovat, dar n-aş recunoaşte-o cinstit nici în ruptul capului, prefer să îl cârpesc cu Jurnalul seducătorului⁶, în care prădătorul iubeşte sincer, total, sublim, până ajunge să remaieze ochiul, iar ciorapul folosit nu-l mai interesează.

Cred că Nicolae Breban mi-a revitalizat ideile din Jurnal în Pândă şi seducţie. Bun roman, să fie sănătos.

Mi-am revenit repede, poate că nici nu mi-a fost cu adevărat rău. Singura boală pe care o recunosc este boala de moarte. Nu ştiu alţii cum sunt, dar am ajuns să recunosc dimensiunea morţii ca sabie a lui Damocles. Mă sperie teribil gândul că sunt muritor, dar nici mort n-aş recunoaşte. Mi-a ieşit o glumă. Mai am în repertoriu. Am mai mult de atât – o întreagă filosofie, o avalanşă de cărţi şi opinii contradictorii, căci paradoxul este patima gândirii, iar gânditorii lipsiţi de paradox sunt ca amanţii fără pasiune: doar nişte mediocri tovarăşi de joacă⁷. Lumea este nu greu, ci imposibil de ordonat cu sens. Eu exist, dar, chiar dacă tu, cititorule, recunoşti rezonanţa acestor cuvinte, semnificaţia mea îţi este străină. Lumea mea este intraductibilă pentru tine (fie şi pentru că eu sunt filosof, iar tu abia un Don Juan sau judecător⁸, sunt rupt în mod solipsist de solitudinile celorlalţi. Nu suntem însă cardinal depărtaţi, avem în comun perspectiva transcendentului spre care mergem ca spre un miraj într-un pustiu. Îl avem în vedere pe Dumnezeu, spre care fie ne mişcăm, sărind apoi paradoxal ca Avraam⁹ care-şi sacrifică fiul din credinţă, fie ne complăcem într-un hedonism amnezic care toarnă din urcior desfrâu în nisipul pustiului.

Comună ne este anxietatea, senzaţia de maculare cu care ne încarcă libertatea. Anxietatea este declanşată de nimic, un nimic omnipotent şi atotcuprinzător. Cum acţionează însă nimicul? El dă naştere anxietăţii. Aceasta este o profundă taină a nevinovăţiei, că este – în acelaşi timp – şi anxietate. Spiritul îşi proiectează visător propria-i realitate – care realitate este însă nimic. Care nimic vede însă nevinovăţia mereu în afara sa… Anxietatea nu este determinată, ci se înfăţişează ca realitate a libertăţii, ca posibilitate a posibilităţii. Ea se naşte din păcat, nu direct, visceral, ci prin potenţialitate, o naştere după modelul indirect practicat de Zeus, prin medierea lebedelor şi taurilor. Dacă interdicţia trezeşte dorinţă, atunci ameninţarea pedepsei (neînţeleasă, întrucât Adam nu înţelege ce înseamnă să mori) trezeşte anxietate. Din teama de a păcătui se naşte păcatul¹⁰. În păgânism, anxietatea este soarta (pentru vechii greci, Dumnezeu se suprapune Destinului, Logosului implacabil). Creştinismul vine cu inovaţia că am putea fi vinovaţi prin soartă. Anxietatea nu cruţă pe nimeni, dimpotrivă, întrucât ea izvorăşte din vină, cu cât mai mare este geniul, cu atât mai pregnantă este conştiinţa vinii. Cu toate astea, dragilor, să nu disperaţi, se poate ieşi dintre aceste plăci tectonice între care omul este strivit: conştiinţa libertăţii şi cea a păcatului care o declanşează: libertatea nu este sfidare, căci astfel îi putem urmări originea logică în contraponderea categorială a necesităţii, libertatea este pentru sine şi instituie vina proiectând-o în posibilitate. Libertatea se privează pe sine în vină, nu se teme a fi vinovată (să se recunoască), ci a deveni.

Dacă însă interlocutorul meu este de părere că măreţia lui ar consta tocmai în faptul că n-a încercat niciodată anxietate, mi-ar face mare plăcere să-l iniţiez în explicaţia mea, că [măreţia] i se trage din marea lui lipsă de spirit.

Iar dacă nu m-aţi înţeles, nu e vina mea, ci a lui Ion-Mihai Felea, care nu a ştiut să mă explice.

¹Kierkegaard este cunoscut pentru operele sale scrise sub pseudonim, pentru a sugera, poate, oferta unor multiple abordări şi perspective. Vigilius Haufniensis (străjerul din Copenhaga, lat.) este pseudonimul sub care semnează danezul lucrarea Conceptul de anxietate, pe care o voi trata în acest articol. Mă voi rezuma la explicitarea semnificaţiei de anxietate, întrucât nici spaţiul, nici competenţa nu-mi permit o analiză mai amplă a gândirii kierkegaardiene.

²În română conceptul original angst a fost tradus atât anxietate, cât şi angoasă. Deşi eu îl prefer pe cel de angoasă datorită senzaţiei lugubre de gâtuire pe care mi-o provoacă (angoasă vine dintr-o rădăcină latină care înseamnă „îngustare”, de aici şi cuvântul angină), în acest caz am decis să mă solidarizez cu Adrian Arsinevici, din a cărui traducere am dat toate citatele nemarcate: Scrieri, I, Conceptul de anxietate, Timişoara, Editura Amarcord, 1998.

³Revistă editată de K, se traduce din daneză Clipa.

⁴În articolul din Wikipedia română dedicat lui K se vorbeşte despre imaginaţie fastidioasă, ceea ce este, probabil, o calchiere a termenului similar din engleză, care înseamnă altceva decât în română.

⁵Tatăl lui K şi-a lăsat servitoarea, viitoare soţie şi mamă a lui K, însărcinată, aluzie la episodul biblic cu regele Solomon ca protagonist.

⁶Roman de Kierkegaard, disponibil şi în română: Editura Scripta, 1992.

⁷Carte disponibilă în română în traducerea aceluiaşi Adrian Arsinevici: Scrieri, II, Fărâme filosofice,Timişoara, Editura Amarcord, 1999.

⁸K dezvoltă o teorie a celor trei stadii pe care le parcurge omul în drumul spre divinitate: cea a hedonismului inconştient (Don Juan), cea a moralităţii dogmatice (judecătorul Wilhelm) şi cea a credinţei paradoxale (Avraam), care se accesează printr-un salt paradoxal (termen kierkegaardian).

⁹Dumnezeu e incomprehensibil, Lui îi datorăm doar credinţă, nu şi dovezi, nu şi raţiune a actelor, aici sacrificiul lui Avraam, care nu înţelege raţiunile din care îşi oferă fiul jertfă, diferă de cel al lui Agamemnon, care îşi sacrifică fiica convins că asta îl va ajuta.

¹⁰La aceeaşi concluzie, formulată în limbaj propriu, va ajunge şi Freud (n.a.).