Spre un model românesc al unificării

Am participat la Marşul unionist din 16 septembrie, de la Chişinău, pentru că îmi doresc refacerea integrităţii teritoriale a patriei mele, România, prin unificarea celor două state româneşti.

Înţeleg prin sintagma „Patrie” atât teritoriul şi oamenii săi, indiferent de etnie sau religie, cât şi instituţiile formale sau informale care asigură coeziunea, unitatea naţiunii şi, mai ales, drepturile omului şi ale cetăţeanului, egalitatea de şanse şi cea în faţa legii, legalitatea şi ordinea de drept.

De aceea, conştientizez că procesul de unificare a celor două state româneşti trebuie să se realizeze având la bază atât ceea ce numim „românism” în accepţia lui etnoculturală, concept care integrează limba română, apartenenţa la latinitate, tradiţiile şi obiceiurile româneşti, cultura română, literatura română, cât şi ceea ce poate fi numit „cetăţenie activă”, prin intermediul ridicării nivelului participării moldovenilor care-şi redobândesc în număr tot mai mare cetăţenia română la viaţa „cetăţii”, adică la alegeri şi la alte îndatoriri cetăţeneşti. În acest scop, trebuie să aibă loc un proces gândit şi coordonat de transformare a posesorilor de paşapoarte româneşti în cetăţeni români. Acest lucru trebuie realizat prin implicarea cât mai amplă a cetăţenilor din stânga Prutului în viaţa românească, fie că e vorba de domeniul economic privat sau public, fie de instituţiile publice sau de mass-media. Iar ca să nu se înţeleagă că aş propune mutarea în masă a celor din Republica Moldova peste Prut, această viaţă românească despre care vorbeam anterior, afacerile româneşti publice sau private, trebuie aduse şi în stânga Prutului.

Avem nevoie de un model de integrare intraromânească bazat pe convergenţa instituţională, politică şi socială din Uniunea Europeană, mai ales din unele părţi ale ei (exemple: Benelux – Belgia, Olanda şi Luxemburgul, sau Irlanda de Nord şi Republica Irlanda). Experienţa construcţiei europene, a schimbării politice controlate care a asigurat o mult mai mare apropiere a oamenilor din ţările UE unii de alţii trebuie aplicată în edificarea teoretică şi punerea în practică a modelului românesc al unificării. Desigur, în cazul modelului de integrare intraromânească se va merge mult mai departe, până la negocierea unui contract constituţional între Chişinău şi Bucureşti, după care ar trebui să urmeze o fază de tranziţie în cadrul căreia, pe baza prevederilor noului aranjament instituţional, să se ajungă până la unificarea deplină.

Marşul unionist din 16 septembrie 2012 a demonstrat că mobilizarea de tip grassroots¹are succes în a mobiliza pe străzile Chişinăului mult mai mulţi oameni la o manifestaţie declarată unionistă. Este un lucru bun că acest marş a avut loc. Însă manifestaţiile stradale sunt o metodă de a-ţi exprima în mod public (în cel mai public mod cu putinţă) doleanţele, de a demonstra societăţii că exişti ca grup de oameni care înaintează nişte cereri, şi cam atât. În anumite faze ale unei mişcări ele sunt necesare, dar oricum nu e suficient. Pentru ca numărul celor care-şi doresc, în Republica Moldova, unirea cu România să crească până când va avea sens organizarea unui referendum cu şanse de a fi aprobat prin vot, conform articolului 142 din Constituţia Republicii Moldova, curentul de acţiune unionist trebuie să îşi schimbe modul de a opera şi să acorde o importanţă mult mai mare comunicării directe cu cetăţenii. Şi să-şi plieze modul de a acţiona, de a convinge, pe simţămintele, doleanţele şi revendicările cetăţenilor cu care intră în contact.

Voi continua în numărul viitor discuţia despre unionism şi valenţele civice ale acestuia.

¹„Rădăcinile ierbii” – tip de organizare a unei mişcări sociale care stimulează activismul civic la nivelul cetăţenilor, mobilizându-i în mod spontan şi natural, fără implicarea sau, cel puţin, fără intervenţia directă a clasei politice.