Scurta biografie a unei ţări
(înainte de a începe să citeşti, rogu-te să păstrezi un minut de reculegere în amintirea ţării mele)
M-am trezit cu o ţară necunoscută la geam. Ştirile din ultima vreme n-au anunţat nimic despre exportul de ţări sau despre ţări care apar peste noapte.
Arătătorul s-a mişcat involuntar spre buze, telegrafiind în grabă un mesaj. Pentru prima dată m-am gândit serios la ideea unei ţări migratoare.
Poate că Ţara mea, sătulă de igrasie şi anonimat, a decis pur şi simplu să plece. Nu şi-a luat rămas-bun, fie din repulsie, fie pentru că a sperat să se întoarcă într-o bună zi. Motivele sunt necunoscute. Cert e doar că Ţara mea a lăsat în urma sa un gol, iar acest gol a fost umplut imediat de o altă ţară.
Am ros geamul cu unghia ca să mă asigur că nu e o glumă. Am închis ochii de câteva ori, încercând să caut, în întunericul din spatele pleoapelor, Ţara cea veche. Nimic. N-a rămas absolut nimic. Cu ochii închişi, am oftat. Bine ar fi ca toţi oamenii să aibă în spatele pleoapelor un întrerupător. S-ar face lumină…
În ţara necunoscută se plimbă cuvinte necunoscute, cu bărbii ascuţite, cămăşi albe şi sacouri.
Merg ca soldaţii şi, din când în când, se opresc să scuipe neplăceri. Au iz de tutun ieftin şi de tavernă.
Le privesc cum mărşăluiesc şi intră în clădiri gri.
Nu le cunosc şi îmi dau seama că nu le pot spune pe nume. De fapt, nu mai pot rosti niciun cuvânt. Ţara mea de ieri a luat cu ea, din câte se pare, şi cuvintele cunoscute de mine.
Ce bine era până mai ieri. Cuvintele încă mergeau prin parc, ţinându-se de mână. Ne salutam, râdeam, le făceam autoportrete. La unele balcoane se vedeau cuvinte punând la uscat virgule şi puncte.
Amintirile îmi circulă prin tot corpul ca nişte fluide, hrănindu-mi melancoliile. Limba mea a început să se zbată în gură ca un peşte pe uscat când, de după un imens bloc gri, ieşit ca o hernie din abdomenul oraşului, s-a ivit un cuvânt cunoscut.
Am tresărit. L-am privit o vreme. Se târa ca un câine. Oare ce voia să facă? A roşit! Nu mai văzusem niciodată cuvinte cărora să le fie ruşine, aşa că imaginea bizară mi-a stârnit şi mai mult curiozitatea. Cuvântul înghiţea în sec, iar înghiţiturile-i produceau reverberaţii. Cuvântul din faţa ferestrei mele a întins mâna… să cerşească!
La colţurile altor clădiri au început să iasă din ascunzişuri zeci de cuvinte cunoscute.
Prin geamurile clădirilor gri se vedeau necunoscuţi care munceau de zor. Aveau în faţă teancuri de cărţi. Tăiau, adăugau, modificau.
O voce gravă s-a strecurat ca un şarpe pe şira spinării, pătrunzându-mi în urechi.
„Vorbitorii de cuvinte cunoscute sunt o specie pe cale de dispariţie. Pentru a păstra relaţii cât mai bune cu vechii locuitori, autorităţile doresc să creeze o rezervaţie. Vorbitorii de cuvinte cunoscute urmează să fie îngrădiţi…” Am schimbat postul TV.
Pe ecran au apărut imagini ale unui câmp de luptă. Cuvintele se masacrau între ele, iar oamenii le priveau cu gura căscată. Reporterul încerca să facă un sondaj de opinie printre cetăţeni. Toţi dădeau din umeri, ceea ce însemna, probabil: „Cuvintele noastre au murit pe câmpul de luptă. Cum îţi imaginezi că ţi-am putea răspunde?”.
Un prim-plan cu Tăcerea, care-l lovea pe cameraman între coaste şuierând: „Iată secolul celor muţi de uimire”! Şi apoi…
BREAKING NEWS!
Ochii mei au îmbrăcat alte perechi de ochi. Pe ecran a apărut Ţara mea! Ţara care era ieri la geam. Ţara de care mi se făcuse dor, deşi o pierdusem abia de câteva ore.
Memoria se mişca în televizor. Ea era. O recunoşteam. Şi chiar în momentul în care încercam să dau sonorul mai tare, Ţara mea, unica mea Ţară, şi-a aruncat cămaşa, scoţând la iveală două răni adânci. Una în dreapta. Alta în stânga.
Câteva zile mai târziu, Ţara mea a murit, iar rănile ei au trecut pe numele meu, ca moştenire.
Le păstrez pe geam.