Să fim alături de viitor
Epoca hiperbolei, a metonimiei şi a antitezei îşi anunţă prezenţa. Noi suntem cei care râvnim să schimbăm lucrurile, vrem să înlocuim luna cu stelele, iar soarele cu marea. Vrem să răsturnăm vechiul stereotip care spune că „lumea este dominată de lucruri imposibile”. Chiar dacă dăm peste unul, credem cu frenezie că vom fi primii care-l vom demonta cu succes, căci astfel e constituită mentalitatea omului – să câștige, ca mai apoi să mediteze asupra prejudiciului sau a folosului adus societăţii.
E un gol imens în prezentul nostru. Expresia „de neconceput” a fost înlocuită cu „totul este posibil”. Treptat, dispare şi acea șansă de a simţi o avalanşă de trăiri care altădată purta numele prudenţă. Cât aş vrea ca grija şi atenţia să fie iar la modă, iar corectarea greșelilor să nu fie o ruşine. Oamenii însă s-au blocat într-o viaţă pe care o raportează continuu la câștig. Își câștigă existenţa zi de zi, fără a-i lua în seamă perioada de valabilitate, aceasta, de cele mai multe ori, dovedindu-se a fi neînsemnată, de scurtă durată. Totul în jur emană mirosul infect al competiţiilor, al concursurilor, al concurenţei şi al conflictelor. Pas cu pas, se distrug bunuri, prietenii şi iubiri, toate fiind pierdute în favoarea numelui și a funcţiei pe care o deţinem. Umanitatea, de mult uitata Umanitate… de-ar fi s-o impregnăm în întreaga planetă, am mai avea şanse de a asocia armonia sufletului cu cea trupească şi doar atunci, poate, am avea viitor.
El, Viitorul, este mai important decât prezentul, căci ziua de azi se sacrifică pentru cea de mâine. Aş vrea, într-un mod raţional, să-mi asum responsabilitatea de a judeca maniera în care suntem turmentaţi cu tradiţionalul „totul va fi bine, toate se vor clarifica”. Când? Azi? Sau poate mâine? Sau mai degrabă atunci când nu vom mai ajunge? Viitorul ne aparţine nouă. Nu celor care-şi însuşesc munca grea, pe alocuri fiind ultimul remediu pentru supravieţuire al oamenilor iubitori şi venerabili, care ştiu să te salute cu un „bună ziua” şi să-ţi ureze „o zi bună” la despărţire, care pot dărui linişte doar printr-un zâmbet.
Viitorul vine către noi şi, la rândul nostru, noi îl decodificăm în mod propriu. De aceea unii văd în viitorul apropiat un dezastru, iar alţii – o salvare. Ce văd eu? Aş spune că interpretez într-un mod realist acel amalgam de factori care ne aşteaptă, nu mă bazez pe cel economic sau politic, mi-e frică de cel social, îmi fac griji că vom deveni sclavi în faţa tehnicii, a denaturării şi a superficialului. E aproape incredibil cât de departe se află societatea umană obişnuită, cea care tinde spre viitorul computerizat, de realităţile universale. Ne paşte o catastrofă globală, al cărei generator e omul actual, la modă.
A purta o bijuterie nu mai e minunat sau luminos, este propriu-zis estimarea buzunarului celui care o poartă. A merge la piaţă e ruşine, dar oare nu e stupid să plătim sume îndoite sau întreite în magazine? Oare nu e o aberaţie să călcăm omenia în picioare? Oare e firesc să iubim lucrurile materiale mai mult decât existenţa umană? Universul e în declin, apune lent și fără splendoare. Chiar şi animalele lasă în urma lor viaţă, noi fiind zgârciţi, punem mâna pe ea, ne-o însuşim şi o transformăm în proprietate privată.
Lucrurile materiale nu sunt veşnice. Odată cu dispariţia lor, va fi dată uitării şi existenţa proprietarului. Temelia casei poate va mai rămâne, dar pereţii vor fi înlocuiţi. Copacul va da naştere lăstarilor, iar fântâna va seca. Venim în lumea asta plină de mister fără lucruri materiale, fără puterea măiastră de a vorbi, de a gândi – pe toate le primim doar prin muncă.