Mi(n)ority: un spectacol-document
Un spectacol viu, care pare să nu pună nimic de la el, ci să aducă în scenă oameni reali, prin care noi, spectatorii, să parcurgem anatomia unui aspect, totuși, problematic: cel al minorităţilor naţionale.
Spectacolul prezintă un colaj de istorii ale diferitor oameni de diverse etnii, vârste și sexe, trecuţi prin experienţa unor conflicte, abuzuri, frustrări, sentimente de revoltă, cauzate de controverse identitare, lingvistice și religioase. Spectacolul începe cu enumerarea datelor statistice privind procentajul naţionalităţilor de pe teritoriul Republicii Moldova. Lumina și coloana sonoră ne trimit cu gândul la o sală cu aparate röntgen, în care ar urma o procedură de scanare a unei porţiuni de corp accidentate. Peretele de sticlă după care sunt așezaţi actorii estompează imaginea lor, creând un efect difuz, cu chipuri șterse, lipsite de contur. Dar, în scurt timp, actorii ies din zona blur și, astfel, lucrurile devin clare.
Ne place sau nu, natura se preocupă de prezenţa omului de lângă noi și atâta timp cât acesta nu este perceput ca „al nostru”, natura îl respinge. E nevoie de o anumită impunere și dedicare pentru a cunoaște omul din preajmă și a trece astfel de impresia aparentă pe care o creează acesta. Cea mai mare parte a personajelor din Mi(n)ority, deci și a societăţii, pare să fie în acest prag de asimilare a unei realităţi umane.
Una din puţinele istorii cu final fericit, cuprinse în spectacol, este cea care descrie prietenia dintre doi vecini – un basarabean și un african. Ambii se ajută reciproc; au, practic, o curte comună; copiii se joacă împreună. Vecinul basarabean critică atitudinea consătenilor săi, care se bucură când îi este mai rău și se întristează când îi este mai bine. Restul poveștilor însă au un conţinut mai trist. Astfel, aflăm că, periodic, sunt organizate grupări speciale, trimise pentru a hărţui tineri basarabeni – în stradă, fără motiv. O doamnă povestește despre relaţia sa cu sora medicală (de naţionalitate rusă) pe care, într-un fel, o acuză de moartea soţului ei. Un tânăr student ar fi plecat din ţară dacă nu ar fi fost casa la care au lucrat părinţii. Spectacolul relatează și povestea unei femei din Cecenia, care ascunde de compatrioţii săi că este căsătorită cu un basarabean, dar și drama familiei ei legată de pierderea mamei. De asemenea, redă dificultatea obţinerii cetăţeniei Republicii Moldova, sistemul corupt, aspecte ale căsniciei dintre diferite culturi. Poveștile unor ţigănci: „ţiganii nu fură. ţiganii găsesc”, spun ele. O armeancă observă că oamenii de aici nu sunt legaţi de propriul pământ, că se lasă de el foarte ușor și pleacă fără dorinţa de a se întoarce. Și alte povești care nu fac decât să dea impresia unei societăţi dispersate, disperate și rătăcite.
În fond, este un spectacol echilibrat. Nu caută să impună idei, eroi — ci doar să desfăşoare obiectiv timpul în care ne aflăm. Pe lângă aspectele dramatice, este și un spectacol plin de un umor subtil, autentic, specific. Umor care, cel mai des, compensează carenţele personajelor, dar și climatul social în care acestea coexistă. Un element-cheie este descrierea situaţiei din Ungaria, care, pentru a stopa fluxul de imigranţi, a construit un gard de-a lungul frontierei. Acest aspect va fi folosit și în încheierea spectacolului. Construirea unui perete separator dintre oameni și oameni, dintre cuvinte și cuvinte, dintre teamă și teamă. Un perete după care vor răsuna o muzică de club, replici politice și o lume mișcându-se în frenezia ignoranţei, fricii și a superficialului.