Poezie

clementine kruczynski

e simplu
uneori mi-e dor să nu scriu

dar devin tandră cu obiectele pe care știu că le
ating
pentru ultima dată

sunt incapabilă să mai fac diferenţa
dintre trist și frumos

aseară mi-am călcat în picioare rochia
mai ceva ca promisiunile pe care le-am făcut
pe vremea în care eram suficient de îndrăgostită
cât să am voie să nu mă ţin de cuvânt

aș vrea să mă dea cineva prin răzătoare
să văd exact unde

am greșit când serotonina și endorfinele mi-au
adus aminte
că nu suntem decât gândurile pe care le avem
în timpul unui sărut

atât despre mine
lungimea rădăcinilor nevopsite rămâne unitatea
mea de măsură
pentru fericire

iar ăsta nu-i decât un poem scris undeva în cele
30 de minute în care am așteptat
ca părul meu să își schimbe din nou culoarea

  
earl grey. postcard

n-am nevoie de hărţi n-am nevoie de lanternă

mintea ta e o grădină în care
nu mi-a fost niciodată teamă
să mă plimb pe întuneric

acasă înseamnă păr de pisică
același pliculeţ de ceai pentru amândouă
și un perete rece de care ne ferim în somn

aici plânsul nostru respectă măsura pieselor
care ne fac rău când le punem pe repeat
ne uităm apoi la un film ca să ștergem urmele

și prima dată când vorbim la telefon după toate
astea
vocea ta sună ca un animal care învaţă să meargă

sunt în a doua jumătate a listei
fondul de ten rămâne pe ecran după ce închid

scrumul se stinge în apa din cadă

în hainele tale am fost tânără și vulnerabilă
asta s-a văzut mai târziu

tinder. drafts folder

tot ce aș putea să scriu acum se duce
într-o aplicaţie pentru oameni care se simt singuri
și în timpul zilei

nu vreau s-o forţez
dacă poemele mele vor să își prindă părul
drumul e liber

seamănă cu ceva ce am mai văzut
ceva care e dureros doar pentru că ne-a fost
familiar amândurora

e ca atunci când mi-am adus aminte
că mă duruse o măsea abia după ce
am spart o nucă cu dinţii și durerea
nu mai era acolo

seamănă cu noi pe vremea în care ne permiteam
luxul de a plânge în parcurile centrale ale orașelor
străine

nu merită efortul