Proză

Nicio aventură nu-și are începutul atunci când avem impresia c-o putem planifica din timp, când suntem siguri c-am putea fi stăpâni peste toate „surprizele” plăcute și mai puţin plăcute care vor apărea. Așa cel puţin mi s-a părut mie atunci când îmi făceam licenţa la Litere în România și voiam cu toată îndrăzneala să candidez pentru o bursă Erasmus în Belgia. După aventurile din curtea interioară în Bacău, se anunţa o experienţă fără precedent pentru mine, aceasta fiind prima colaborare a Facultăţii de Litere din Bacău cu Liège-ul. Această introducere este absolut necesară, pentru că, atunci, „plecarea” mi-a fost limitată de anumite circumstanţe. Basarabeancă fiind, mai aveam nevoie și de o viză în pașaportul albastru.

Da, eu plec. Dar unde plec? Cum? De unde? Ce-o să fac? Ah! Nu știu… Panică multă până când mă văzusem cu bagajul adunat, cu biletul de avion cumpărat și cu nicio urmă de viză. Mai aștept cinci minute, poate sunt sunată de la Ambasadă, poate-mi dau viza și plec și eu ca ceilalţi colegi Erasmus.

Bagajul pregătit

Nu? Nu azi? Dar când? Trecuseră deja alte cinci zile și eu tot cu bagajul în mijlocul camerei de cămin stăteam. Nu încetau să curgă mesajele de felicitare pentru aniversarea mea și eu tot cu telefonul în mână, așezată pe enorma valiză, așteptam un răspuns „divin” pentru prima mea plecare de cinci luni de zile.

Era ora nouă dimineaţa și fusesem trezită de un apel. Mi se părea enervant să răspund, pentru că intuiam a fi un mesaj plin de urări de sănătate cu ocazia celor douăzeci de ani împliniţi în a douăzeci și doua zi a lunii ianuarie. Acea voce matinală mă anunţa într-o franceză rapidă că am obţinut viza și sunt așteptată la sediul Ambasadei din București. Mi-am cumpărat un nou bilet de avion, am schimbat toate actele și în două zile am aterizat pe aeroportul din Bruxelles; de unde, în mai puţin de două ore, am fost culeasă de către un reprezentant al instituţiei-gazdă din Liège.

În primele două săptămâni, după ce reușisem să mă pierd în oraș de nenumărate ori, să încurc etajele sau sălile de clasă, să râd de alţi trei colegi străini care se pierdeau la fel ca mine, am înţeles că franceza doare. Și durerea de cap cauzată de atâta vorbăraie neînţeleasă, pe care eu încercam s-o deslușesc, fusese zilnică. Eram drăguţă cu toţi, știam să mă fac înţeleasă gesticulând (uneori) și în cel mai rău caz să afișez un zâmbet de modestie atunci când chiar nu înţelegeam nimic din limbajul lor studenţesc.

Madame Quièvi

Primul personaj al aventurii belgiene a fost Madame Quièvi, o doamnă trecută de jumătate de veac, la care am stat în chirie. Îmi spunea că de mult studenţii nu i se mai adresează cu „Madame”, că toţi o numesc simplu Marie. Accentul meu moldovenesc o amuza și accepta cu umor acest calificativ. Cu Madame Quièvi la un ceai, la teatru, în plină stradă, la cumpărături, la bibliotecă și în vizită la prietenele ei. Foarte repede m-am trezit tratată ca un „extraterestru”. De cele mai multe ori îmi lua o oră să explic de unde sunt și că Moldova chiar există pe harta Europei. Astfel, îmi pregătisem un discurs și la fiecare persoană nou-cunoscută începeam să-l spun sacadat, precum o adevărată cunoscătoare a limbii franceze.

Alo, mamă!

Ziceam curat: „Mamă, eu văd aici oameni de toate culorile. Am învăţat în această după-amiază ceva în portugheză și o fată din Burkina Faso mi-a scris într-un dialect african. Eu nu ţin minte chiar tot, dar momentul articulării acelor foneme străine urechilor mele, momentul în care am alături oameni care-s ca mine și în același timp altfel, mă determină să fiu mândră că pot și eu să spun ceva în română și lor să le pară tot atât de interesant. Stai să respir… Ah, da! Și ceva foarte curios: Madame Quièvi a mea știe rusește. Râd de ea cum pronunţă așa cum râde ea de mine când mă chinui să-i cer ceva vorbindu-i, fără să gesticulez. Acum știu să pronunţ imbecil cu vocala nazală corect, și nu mai încurc sălile de clasă, și iau autobuzul care trebuie când mă întorc de la ore. De azi îndrăznesc să vorbesc, pentru că știu, mamă, EU ȘTIU SĂ VORBESC FRANCEZĂ”.

Unde-i zăpada?

Sunt născută iarna și iubesc tot ce e legat de această perioadă a cadourilor, mai cu seamă zăpada. Doamnelor, domnilor, disperare! M-am chinuit extrem de mult să fac loc în bagajul meu cizmelor, mănușilor și mantoului de iarnă. Fusesem anunţată că, în mod normal, în Belgia e frig și m-am pregătit cum se cuvine să înfrunt teroarea iernii. Dar, paradoxal, n-am văzut fulgi de zăpadă, și când colegii mei rămași la Bacău se plângeau de zăpezi cumplite, eu le arătam cât de verde e „zăpada” din grădină și cât de pașnic plouă în Liège. Mi-am zis, într-un final, că pot să sacrific cu inima împăcată o iarnă de dragul ciocolatei belgiene.

Voluntar de (ne)voie

Așa-mi spuneau profesorii belgieni: Cristina, il faut attraper le train! Care tren, doamnelor și domnilor? Eu n-am pierdut niciunul. Aha, adică trebuie să muncesc, să-i ajung pe ceilalţi, să-mi iau la final cu reușită examenele.

Pentru a fi mereu înconjurată de sunetele limbii franceze, miercurea și vinerea după ore făceam voluntariat într-o bibliotecă dintr-un cartier apropiat. Îi ajutam pe cititori să găsească cărţile dorite, iar la ora 16.00, tradiţional, savuram o madelaine proustiană și o cafea în compania a patru foste profesoare, care depășeau cu siguranţă vârsta de 75 de ani.

Acolo nu există bătrâni, există persoane de vârstă înaintată care o să încerce să fie utile cât mai mult timp posibil. Minunăţie mi-a fost să le ascult franceza bine articulată, cu un răgaz în pronunţie. Și vorbeam despre amorul platonician, despre Candid și despre multe alte subiecte literare. Tot datorită lor am ajuns într-un cerc de lectură și am participat la numeroase lansări de carte. Pe-atunci, când nu prea înţelegeam tot ce se vorbește, mi se părea foarte interesant să sesizez ticurile nervoase ale unor scriitori din Franţa, veniţi în Liège.

De la aceste distinse doamne îmi luam doza de cultură scriitoricească. Dar nu voiam să pierd nici ocazia de a cunoaște viaţa studenţească din acest oraș turistic, cunoscut prin „Carré” – Pătratul. Acest paradis mi se părea că îi aparţine lui Bachus. Multă bere. Aflând că există peste trei sute de tipuri de bere în Belgia, m-am hotărât să rămân totuși fidelă ciocolatei.

Nici sâmbăta nu mă găsea cuminte și ascunsă în casă de interminabilele ploi cu o cană de ceai. Considerând că făcusem semnificative progrese în limba franceză și încurajată, bineînţeles, de Madame Quievi, mergeam la un centru destinat copiilor imigranţi, unde predam un început de franceză pentru trei dintre ei. Copiii erau veniţi din India împreună cu părinţii. Mama lor, care de fiecare dată îi conducea până în faţa clădirii, purta mereu sari.

Practica pedagogică

Fiind în acest schimb de experienţă într-o școală superioară cu profil pedagogic, însoţeam un coleg francofon la una din școlile normale din oraș pentru a preda franceza (limbă străină). Clasa era formată din trei italieni, doi turci, un african și patru marocani. Erau ore suplimentare pentru elevii de clasa a VI-a, care mai aveau probleme cu scrierea și vorbirea limbii franceze. Primul lucru pe care l-am spus stând în spatele catedrei este că avem în comun aceeași problemă, că vin și eu de departe și că limba franceză e sâcâitoare atunci când n-o stăpânești bine.

Marea la 20 de ani

Eu aveam această vârstă și încă nu văzusem marea.  Motivul  acestei  experienţe  netrăite la o vârstă mai fragedă nu are niciun fel de importanţă, dar eu ziceam că am așteptat anume această vârstă pentru a putea vorbi mai târziu despre marea (văzută) la 20 de ani. Plaja rece din Ostande mi-a oferit un apus de soare la fel de rece. Nu chiar atât de rece ca la Barbu Ștefănescu Delavrancea, dar tot atât de dramatic, pentru că a fost doar unul.

După  examene  am  început  instantaneu să vorbesc româna. Parcă nu puteam să-mi adun lucrurile vorbind (în sinea-mi) despre aterizarea în București și despre cât îmi este de „dor” în franceza mea ameliorată. Nu era vorba de niciun fel de manquer, că mie nu-mi lipsea Moldova, mi-era pur și simplu dor de ea.