Realitatea la maximum (I)

Ca să rezum destinul cutremurător al lui Max Blecher (1909 – 1938), aș parafraza cuvintele lui Iurie Colesnic despre Olga Vrabie, poetă basarabeană, stinsă, la fel, prematur: Viaţa lui Blecher a fost ca lama unui laser, a luminat pentru o clipă din aria necuprinsă a literaturii și s-a stins. Imaginea lui Max Blecher este una dicotomică: pe de o parte, un tânăr chinuit în ultimul deceniu al vieţii sale de o boală care, la vremea respectivă, era considerată incurabilă și care îl imobilizează aproape în totalitate; de cealaltă parte, un june precoce, care citește mult, începe să scrie pe la doisprezece ani, ale cărui texte sunt primite favorabil și care va da una dintre lucrările edificatoare pentru proza modernă românească – Întâmplări în irealitatea imediată. George Călinescu nu scrie niciun cuvânt despre această carte în Istoria literaturii române de la origini până la prezent, iar Gheorghe Erizanu o pune pe lista celor 10 cărţi românești care nu pot fi citite până la capăt. E firesc să ne întrebăm: căror fapte s-ar putea datora ilizibilitatea opului, care, în treacăt fie spus, are mai puţin de 100 de pagini?

Întâmplări în irealitatea imediată nu are o acţiune propriu-zisă, Doris Mironescu observând că „romanul lui Blecher nu respectă mai nimic din regulile înstăpânite asupra construcţiei unei ficţiuni ample. Expoziţiunea este uriașă, iar intriga e amânată la nesfârșit”. Or, intriga cărţii se ascunde anume în mecanismul minţii, ce declanșează și selectează imaginile caleidoscopului de amintiri și impresii din care se constituie irealitatea imediată, mult mai apropiată personajului decât dureroasa realitate contingentă, notabil fiind următorul citat, în jurul căruia poate fi definit spiritul întâmplărilor: „În definitiv, nu există nicio diferenţă bine stabilită între persoana noastră reală și diferitele noastre personagii interioare imaginare”. Modul de expunere predominant este descrierea, devenită programatică, în care fenomenologicul se întrepătrunde cu obsedantul. Unele obiecte fascinante pentru personajul narator, având efectul lansator de madlenă, sunt: o pană, figurile de ceară expuse într-un panopticum, o bucată de rochie care începe a mucegăi, un inel ţigănesc și altele. Blecher are, așadar, cultul banalului, diferit semnificativ faţă de banalul joycean.

Putem vorbi, din perspectiva acestor fapte disparate, despre formarea protagonistului, cu toate că Întâmplări în irealitatea imediată este departe de a fi un Bildungsroman. E limpede că autorul nu a avut preocupări de domeniul epicului sau, dacă le-a avut, acestea au fost cel mult colaterale; personajele care se perindă prin întâmplări trebuie analizate pornind de la efectul (în primul rând, psihologic) al acestora asupra naratorului. Câteva dintre situaţiile marcante pentru protagonist sunt crizele de paludism (boală contagioasă, manifestată prin febră și frisoane) din copilărie, moartea bunicului, prima experienţă erotică (trăită împreună cu o oarecare Clara, care, de altfel, nu este descrisă en detail), vizitele la varieteu și la bâlci (în special contemplarea barăcilor fotografilor, unde, odată, naratorul descoperă cu stupefacţie o poză de-a sa), o încercare de suicid, relaţia de dragoste cu Edda și, în fine, moartea Eddei.

Introducerea unui text literar este privită întotdeauna cu atenţie specifică, or, prima propoziţie a întâmplărilor reprezintă unul dintre cele mai percutante începuturi din literatura română: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu”. Mai presus de pregnanţa ei stilistică, această frază anunţă două aspecte fundamentale în privinţa personajului blecherian (adevărat, două aspecte dezminţibile): riscul de alterare a sentimentului identităţii și, în sens larg, riscul de alterare a sentimentului realităţii. În acest sens, Nicolae Manolescu se pronunţă clarificator: „Adevărata anxietate a personajului lui Blecher ni se dezvăluie abia acum: și ea nu constă în teama de a-și pierde identitatea, ci în neputinţa de a o face”. În această perspectivă, scriitura este nu doar o posibilitate de sondare a lăuntricului proiectat în exterioritate și a exteriorităţii proiectate în lăuntric (dublul contopindu-se exact ca banda lui Möbius). Scrierea, alimentată de complexul identităţii, poate fi privită și drept o tentativă de transformare a complexului respectiv într-un non-complex. Eul constituie nu numai un mod de relativizare la realitate, ci este tratat ca o realitate în sine – nu una oarecare, ci realitatea cea mai de preţ, realitatea ultimă, dacă e să recontextualizăm cuvintele lui Alexandru Paleologu. Având un motto ales excelent („I pant, I sink, I tremble, I expire” – P.B. Shelley), întâmplările pot lăsa impresia că au fost scrise mai curând sub regia celebrei propoziţii a lui Wittgenstein – „Eu sunt lumea mea (Microcosmosul)”.

De fapt, personajul lui Blecher se află în două situaţii cruciale, care îi conturează limitele imanente: cea în care depășește realitatea propriu-zisă și cea în care este depășit de realitatea propriu-zisă. Prima propoziţie și ultimul paragraf din întâmplări („Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi? În jurul meu, realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi? Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna”) funcţionează într-o pereche ideală. Flaubert spune că „Dumnezeu știe începutul și sfârșitul. Omul – mijlocul”. În cazul lui Blecher, situaţia este inversă: se cunoaște începutul, se cunoaște și sfârșitul; acestea, pur și simplu, se impun. Cât privește mijlocul, acesta este, în contrapondere cu limitele imanente ale personajului, spaţiul temporal al nelimitării. Întâmplări în irealitatea imediată își păstrează neascunsă esenţa proustiană; firește, regăsirea timpului pierdut, recuperarea fiecărui chip părăsit (Andrei Pleșu) s-ar putea prelungi la nesfârșit. Capodopera lui Blecher și-ar fi putut păstra efectul învăluitor fiind și de, să zicem, masivitatea Orbitor-ului cărtărescian (încă un titlu care figurează în lista celor 10 cărţi ilizibile ale literaturii române, întocmită de Gheorghe Erizanu). Desigur, paralela Blecher – Cărtărescu nu este una inopinată. Dincolo de faptul că Mircea Cărtărescu și-a mărturisit simpatia pentru autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată, se poate spune că Blecher este un canal de legătură între Proust și Cărtărescu. Pe lângă scriitura densă, uneori de un estetism acribic, cele două cărţi se aseamănă și la nivelul unor detalii care nu trebuie neglijate – de exemplu, „ecoul” din ambele finaluri.

În fine, mulţi îl situează pe Blecher aproape de Kafka. O asociere viabilă, în condiţiile în care Max Blecher a anticipat o metamorfoză importantă în procesul literar românesc.