Războiul nevăzut

Cristina Sibov
cl. a X-a, LT „Mircea Eliade”, Chişinău
Premiul III, secţiunea „Eseu – liceeni”

Când începi ziua stând cu o cană de ceai fierbinte în mână, ascultând ploaia și contemplând melancolic griul de afară, așa cum mai tuturor ne place, gândurile încep să zburde prin toată lumea asta și câteodată ne regăsim surprinși de un patos și o frenezie aproape înfricoșătoare, în timp ce ne gândim la faptele mărețe ale lui Napoleon și la revoluțiile care au urmat sau la Aristotel și antici, trecând și pe la Robinson Crusoe prin vizită și tot așa peste tot, dar nicăieri, total ilogic și pornind de la nimic. Desigur că într-un final ajungem undeva și deseori simțim acel elan de a fi, de a fi și noi mari, de a ne face simțită prezența, de a lăsa ceva în urmă, dar, ca și în gluma care circulă zilele astea pe net, tot ce vine ușor pleacă ușor. Cu alte cuvinte, motivația pe care tocmai ai avut-o sau poate revelația, peste un minut sau o secundă, gata nu-i. Sună frustrant, nu? Doar că peste încă un timp și mai scurt, nu ne mai pasă și mai luăm o gură de ceai. Simplu, și chiar nu am nimic împotriva simplității, însă nu ne simplificăm prea tare viața? De ce să nu ne complicăm? De ce odată prins un gând sau o stare să nu le… complicăm? De ce să aducem totul la starea de „nu contează”? Și mulți ar veni cu zeci de exemple în care ne arată că și așa viața ne e mult prea întortocheată, atunci de ce, atât de indignați, nu facem nimic? Lumea o ia razna, economia se cam clatină, oamenii râd unul de altul, adică ar fi un moment tocmai bun pentru a lua atitudine, dar pare că nimeni nu face nimic, în timp ce toți vor schimbare. Așa că odată terminată cana cu ceai, începi să te întrebi de ce.

Problemele atât de stringente pe care trebuie să le rezolvăm zi de zi ajung la un moment dat să ne transforme în niște ființe grotești, care caută să mănânce, să doarmă, să facă bani, studii (sau invers) și apoi să stabilească scopuri chiar mediocre în concordanță cu prioritățile pe care le avem. Dar odată detașați de școală, de locul de muncă, de societate, încercând să ne fixăm un obiectiv, nu-i așa că ne cam pierdem? Să vrei ce? Ca individ, tu, cu tot egoismul care poate exista, să vrei ce? Și iată în acest moment, de obicei, scuturăm din cap, ne dojenim pentru ideile astea prostești și revenim la realitate. Ne oprimăm propriile gânduri, ne războim cu noi înșine. Închidem toate dorințele care ni se par lipsite de sens și mergem înainte cu viața noastră complicată.

Întotdeauna mi se părea bizar cum se pot schimba gândurile și atitudinea oamenilor. Adică mai toți par drăguți la prima vedere, gata să ajute, dar când dai de necaz, folosesc prea multe puncte de suspensie. Astfel că am ajuns la concluzia că oamenii sunt buni, chiar buni, doar că se lasă ușor influențați. Chiar dacă am crede că X e nesuferit pentru că face glume nesărate sau poate că Y e cam egoist în ale sale, poate că de fapt e doar un mecanism de apărare. Știm cu toții cât de fragili suntem, odată ce am fost răniți sau am văzut pe cineva într-o astfel de situație, conștiința duce o luptă aprigă între a rămâne la fel de inocent sau pur, spuneți-o cum vreți, sau să se adapteze lumii care nu face altceva decât să-și satisfacă interesele. Și așa alcătuim un lanț infinit, pe care mai l-aș numi trofic, fiindcă ne „mâncăm” semenii pentru a ajunge la o anumită treaptă socială și odată cu ei ne mâncăm pe dinăuntru și pe noi. Sfârșim prin a pune față în față omul, ființa care suntem și canoanele pe care nu se oprește să ni le bage pe gât societatea.

La fel se întâmplă și când vine vorba de natura în sânul căreia ne-am format pe parcursul a mii de ani, și aici, când vorbesc de noi, mă refer la civilizații întregi. Pe de o parte, știm că nu e bine să tăiem fâșii întregi de pădure, dar de partea cealaltă a baricadei stă un loc de muncă de care e nevoie pentru a supraviețui, sau să mergem și mai departe afirmând că ne trebuie hârtie, și mobilă, și lux. Exemple găsim cât ducem cu… nave-tancuri, că trenurile nu au atâta loc. Măcelărim foci, balene, inundăm habitatele naturale ale multor specii de animale și plante, dar nu o facem de plăcere. Să întrebi un astfel de om dacă vrea să omoare atâtea vietăți sau să distrugă păduri întregi, mai mult ca sigur va răspunde că o face de nevoie.

Și iată așa luptăm în fiecare zi. O dată pierdem, alteori câștigăm, dar cert e că războiul ce ne macină pe dinăuntru continuă. Nimeni nu știe cum e să calci peste toate principiile pentru a-ți hrăni familia, așa cum se întâmplă acum. În fiecare zi trebuie să alegem între a face ce trebuie și ce se cere de la noi, nemaivorbind de clasificarea dorințe – nevoi, pentru că suntem destul de buni în a ne reteza aspirațiile de la rădăcină. Cu fiecare dimineață, ducem un război nevăzut, exact ca-n acele desene animate unde pe umărul stâng stă drăcușorul cu cele mai egoiste soluții, iar pe cel drept – îngerașul în veșmântu-i delicat. Nu știm ce să facem sau dacă în general trebuie să acționăm. Trăim în incertitudine și cel mai rău e că soarta acestui război se cam înclină în partea stângă. Pierdem teren în fața mediocrității și ajungem la un moment dat că nu ne mai pasă. Nu mai vrem acel frumos apus sau aerul proaspăt de după ploaie. Ne dăm bătuți în fața problemelor de la serviciu sau din familie și capitulăm la sfârșit de zi prin a ridica steagul alb, pe care, de fapt, sunt înscrise toate năzuințele de a face o lume mai bună.

Dar să nu disperăm, spun eu, și poate că e doar visul unei naive adolescente, dar nu trebuie să ne schimbe necazurile, nu trebuie să ducem lupta dintre a fi buni și a supraviețui, ci să fim buni și să trăim. Orice experiență ni se dă fiecăruia pentru modelarea sufletului sau călirea lui, asimilând-o, o trecem prin noi și scoatem ceva înțelept sau folositor, nicidecum nu o lăsăm pentru a ne caria conștiința.

Revenind la ideea de a complica lucrurile, vreau doar să mai adaug că asta nu înseamnă a face din țânțar armăsar, dar de a merge mai departe de percepția uzuală pe care o avem asupra lucrurilor, problemelor și fenomenelor ce ne înconjoară. Putem îmbina eurile, ideile și gândurile noastre pentru a găsi soluții fără a face rău sau a contraataca. Chiar dacă spunea cineva că nu te definesc gândurile, în sensul că gândul de a fura nu te face hoț, echilibrul îl vom găsi doar atunci când vom filtra tot ce gândim și uneori, doar uneori, când îți pare că nu mai ai puteri, să ne refugiem undeva, la o margine de cer, și să lăsăm gândurile în voie. Să vedem cine suntem prin a le lăsa să plutească împrejuru-ne, fără însă a le judeca, pentru că, la urma urmei, avem câte un pic din toate viciile, dar și virtuțile. Ține de noi să alegem, să luptăm și dacă vom fi copleșiți, să reținem doar că în acest război văzut, de cele mai multe ori, doar de cel care-l poartă (sau nici de acesta), câștigăm ori așa ori așa, tot noi…
…dar de partea cui?