Proză

Zbor

În tinereţe toţi vor să zboare și își aleg o pasă-re care le este mai dragă. Să zicem, rândunica. Să zbori către o nesfârșită primăvară sau să fii stâncă. Să-ţi îmbrăţișezi pământul și să nu fii trist că păpădia zboară.

Eu mi-am făcut alegerea. Am înţeles la timp că o umbră cusută cu aţă albă de călcâiul stâng nu este în stare să-mi satisfacă pofta de viaţă. Am înţeles la timp că m-am născut pentru a numi dragostea altfel, pentru a înlocui vestejitul „te iubesc” și voi muri știindu-mi zborul pecetluit pe tine. M-am născut să zbor. M-am născut să visez. Eu, cea pe care nu aţi cunoscut-o niciodată, vedeam în zbor tot ceea ce vede un copil de cinci ani, acel ceva pentru care merită să baţi insistent din picioare și să te superi pe toţi și pe toate pentru a uita totul în decurs de o zi.

De azi nu-mi percep existenţa în nimic altceva și asta mă compromite: m-ai prins în flagrant delict, sorbind viaţă din zbor cu o privire care ar fi trebuit să aducă a fascinaţie. Îmi găsisem drogul: nu el, ci anume acea jovialitate a mâinilor, acel suflu vital care încă mă ţine captivă.

Am înţeles: e-o nebunie zborul, e-o beţie și când ești tânăr, setea de înălţimi se acutizează până la imposibil și trece de acesta. E timpul să zbori. E timpul să te înalţi cât poţi și mai mult de atât. E timpul să iubești, să crezi, să visezi, să lupţi, să cedezi, și iar să iubești. E timpul să deschizi larg aripile și să nu-ţi pese că le zgârii. E timpul să evadezi, să crești, să zbori.

Zborul – crucea noastră, a tinerilor, chinul nostru dulceag. Și nu mi-e frică să recurg la uzurparea imperativului, impunându-ţi puternicul: Crezi! Zbori! Trăiește!

 
Lut

Nu-i pentru mine statornicia. Nu-s stejar – n-am rădăcini adânc împlântate în huma rece. Nu-s piatră, nu-s diamant să mă șlefuiești îndelung și cu migală în căutarea formei desăvârșite.

Sunt lut. Îmi mută locul și mă dizolvă apele voastre. Mă rod pe la colţuri și pierd din mine la prima atingere de ciocan. Mă ţii în mână și iau forma liniilor tale din palmă cu o flexibilitate de neconceput pentru un om. Îmi zici să tac și tac vorbind cu foaia. Îmi zici și te cred fără a te privi în ochi, căci sunt lut. Mă modelezi cu fiecare mișcare a ta. Fără să știi, faci din mine ce vrei, iar răsuflarea ta mă apasă. Extrem de maleabilă – iată cuvântul și nu mi-e frică să deschid toate cărţile. Nu îmi asum riscuri atât cât nu am ce pierde – acesta nu e un risc.

Stupefacţie pe feţele voastre – asta e – sunt lut – m-a ars soarele verii și s-a uscat tot ce-am avut mai bun în mine. Am pierdut multe din ceea ce mă făcea să mă simt poate ceva mai mult decât lut. Ireversibil, neîncetatul proces al metamorfozei mele a luat forma cea mai rudimentară și a pierdut din valoare. Aș vrea să cresc sufletește, ca om, ca gânditor, dar chinurile modelării mele zilnice se plătesc prea scump și n-am cu ce, căci voi știrbiţi cioburi din mine fără a tămădui măcar rănile. Aș vrea să lucrez asupra-mi, dar am mâini tot de lut, imobile fără susţinerea ta și mă termin neîncepându-mă. Aș vrea să pot trece peste multe, dar până și cel mai neînsemnat fir de praf dintr-o conversaţie își lasă amprenta pe mine și mă tem că nu m-ai înţelege dacă ţi-aș spune că mă destram sau mă împrăștii ca după ploaie.

Știu, seamănă prea mult cu o mărturie și plictisește. M-am obișnuit deja că nu-ţi mai trebuie lut dacă ai un om-piatră alături. Pur și simplu, acceptă ce-ţi pot oferi, căci sunt doar un eu. Mai mult nu pot fi.