Proză

Vedere

Când credeai că nu te văd, ai hrănit un câine vagabond şi am învăţat că este bine să mă îngrijesc până şi de animale.
Când credeai că nu te văd, mi-ai pregătit prăjitura preferată şi am învăţat că există lucruri aparent neînsemnate, ce se pot transforma în daruri speciale în viaţa noastră.
Când credeai că nu te văd, ai rostit o rugăciune şi am învăţat că există un Dumnezeu cu care pot sta de vorbă. Am învăţat să mă încred în El.
Când credeai că nu te văd, ai pregătit o masă pentru o cunoştinţă bolnavă şi am învăţat că trebuie să ne îngrijim de aproapele nostru.
Când credeai că nu te văd, ai jertfit din timpul şi din banii tăi pentru oameni care duceau lipsă. Am învăţat că cei care au mai mult trebuie să dea celor ce au mai puţin.
Când credeai că nu te văd, m-ai sărutat de „noapte bună” şi m-am simţit iubită şi în siguranţă.
Când credeai că nu te văd, ochii ţi s-au umplut de lacrimi şi am învăţat că există lucruri dureroase în viaţă, dar nu este o ruşine atunci când vărsăm lacrimi.
Când credeai că nu te văd, m-ai susţinut din umbră şi am vrut să dau tot ce am mai bun din mine.
Când credeai că nu te văd, te-am privit şi am venit să-ţi spun:
„Îţi mulţumesc pentru toate lucrurile pe care le-am văzut când credeai că nu te vad!”

Vis

…adorm cu faţa lipită de pernă şi cu gândul la părinţi. Simt o mângâiere în noapte şi-mi dau seama că este o atingere rece. Încerc să cred că ei sunt lângă mine, dar gândul a devenit hrană vântului neastâmpărat. Am închis ochii ca să-i văd, dar nu am zărit decât teamă şi confuzie. I-am deschis repede… pentru a nu lăcrima… si atunci am văzut stelele. Dacă nu puteam să zăresc soarele, am căutat alinare în stele…
Simţeam cum mă înalţ spre ele, fiind asemenea unei iedere. Priveam cerul ca pe un scop, un scop pe care voiam sa-l ating… Mâinile mi se transformaseră în frunze, de fapt, frunzele îmi erau părţi ale corpului, iar florile erau oglinda sufletului prin care puteam privi Universul. La un moment dat, am încercat să-mi arunc privirea în jos, simţind că m-am înălţat mult prea mult, dar mi se făcu frică de înălţime…
Deodată, picioarele nu au mai putut continua escaladarea. Cineva încerca să taie tulpina, să scoată rădăcinile, dar iedera a continuat să crească şi, cu cât se înălţa, cu atât mai mult simţea că cerul este o fereastră prin care nu va putea trece nicicând. A încercat să privească dincolo de sticlă, dar tulpina îi cedase…
Dorea să-l atingă… acel cer imens, însă a reuşit numai cu privirea, doborâtă fiind la pământ.
Nu-i păsa cine a doborât-o, doar un regret mai încolţea în inima sa că ,,a vrut doar să atingă cerul’’, ,,a vrut doar pentru o secundă să respire’’, dar nu s-a putut. Suferea zâmbind… auzi un zgomot…
Am tresărit şi am privit spre telefon…
Cineva mi-a dorit să am o zi minunată. Am zâmbit şi am rămas să-mi continui visul privind spre răsărit…

Aparenţe

Sunt cea care am fost, trăiesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă arunc în imaginaţia tuturor numai pentru a arăta că sunt fericită şi pot merge mai departe. Straniu! Mă simt singură şi neajutorată, cu toate că par cea mai puternică persoană din lume, cea mai sigură şi mai crudă… în realitate însă, acest urlet de lup este un scheunat jalnic de câine, pe care nimeni nu-l poate auzi. Mă întorc şi acum acolo unde am păşit în amintiri şi am avut cea mai plăcută companie în ora lecturii: liliacul! Acum totul s-a schimbat. Mă duc acolo şi nu mai recunosc pe nimeni, zăresc în curte alergând copilăria, însă ea nu mă vede, priveşte în zare, iar eu privesc spre ea.
Parcă aş fi manipulată ca o jucărie, nu mai simt, nu mai am sentimente… sufletul a devenit de metal din clipa când strigătul din seara de Crăciun mi-a atins privirea. Am uitat cine am fost şi totodată am rămas cea care am fost. Mă simt de parcă aş fi călătorit prin toată lumea, de parcă aş fi făcut ocolul lumii în doar câteva zile şi totodată mă simt închisă în cel mai aspru deşert al suferinţei mele. Regret faptul că nu pot să plâng mai mult, nu am lacrimi îndeajuns pentru a-mi exprima durerea… nici cuvinte, căci am cel mai sărac vocabular.
Mi-a rămas doar privirea… privirea pierdută-n gol… într-un gol de aparenţe.