Proză

Dialog cu Timpul

– Aş vrea să vă prezentaţi, l-am rugat, fixând cu privirea-mi o gaură minusculă din şosetele sale.

– Mă numesc Timp.

Stăteam faţă-n faţă cu un Timp care nu avea timp pentru sine, nici măcar atât cât să coasă. Reflecţia mea anula însăşi existenţa Timpului, şi totuşi îl aveam alături la fel de real ca şi gaura din şoseta-i dreaptă.

– Când v-aţi născut?

– La moartea primului om. Primul om… cel mai fericit om, pentru că n-a ştiut că are o moarte. Lumea-ntreagă se-mparte în primul om şi ceilalţi – muritorii conştienţi.

Scindarea mi s-a părut atât de evidentă, încât n-am îndrăznit să admit că nu mă gândisem la ea până acum.

– Credeţi că oamenii vă urăsc?

A fărâmiţat câteva clipe între arătător şi degetul mare, lăsând impresia că tocmai fusese pus în faţa unei întrebări incomode.

– Oamenii se urăsc. Şi pentru că asta ştiu să facă cel mai bine, au transformat ura în carieră. Am fost persecutat – fie pentru că trec prea repede, fie pentru că o fac prea încet. N-am cum să-i mulţumesc pe toţi.

– Persecutat?

– Tentative de a mă prinde la încheietura mâinii lor, de a mă orbi pentru a nu mă putea mişca după bunul meu plac. În fine, de a mă ciopârţi pentru a-şi face rezerve…

– Vă uimeşte ceva la omul de astăzi?

– În afară de barbarie? Trebuie să recunoaştem – omul şi-a zidit zgârie-norii în cavernă şi niciodată nu a ieşit cu-adevărat din ea… În afară de barbarie, mă uimeşte suspiciunea. Cândva oamenii veneau lângă albia râurilor, îşi dezbrăcau sufletul şi-l rodeau de pietre până se curăţa. După ce se usca la soare, îl îmbrăcau din nou. Acum n-o mai fac, de frică să nu le fure cineva sufletul dacă îl întind pe sârmă la uscat. Cât de murdare au ajuns să fie sufletele!

– Aveţi regrete?

– Că-mi câştig existenţa lucrând în nişte mecanisme ciudate numite orologii; că întârzii uneori şi destinul oamenilor e dat peste cap. În fine, faptul că eu, ca Timp, nu pot trăi în acelaşi timp cu mine însumi e cel mai mare regret. Merg doar înainte şi asta mă stinghereşte. Nu reuşesc să mă opresc să mă văd cum sunt. Implicit, nu ştiu cum am fost. Nu am vreo amintire.

Ochii Timpului au privit sugestiv micuţa gaură rozalie care se ivea din şosete de parcă prin ea s-ar fi scurs amintirile.

– Ce amintire aţi vrea să păstraţi? Dacă aţi putea, fireşte.

– Tac… ere. Ere de tăcere. Timpul a răspuns în sfârşit:

– Bucuria celor care şi-au găsit rănile închise din interior şi, dacă se poate, aş vrea să ştiu de unde m-am ales cu gaura asta în şoseta dreaptă.

I-am urmărit privirea coborând din nou. Aş fi vrut să-l mai întreb câte ceva. Bunăoară, dacă, presupunând că ar avea o zi liberă, ar avea unde să se întoarcă, ar avea cine să-l aştepte… N-am făcut-o însă.

Am preferat, în schimb, să urmăresc gaura rozalie care începuse să se lărgească între noi ca un abis. M-am clătinat…

Taxonomia rănilor sau însemnări din favela existenţei

Rănile sunt fisuri prin care aluneci din copilărie într-un corp imens de adult. Atât de imens încât te vezi nevoit să-l umpli cu tot felul de trivialităţi pentru a depăşi senzaţia de vid interior. Copiii n-au cum să ştie asta. Copiii se grăbesc să crească mari ca să-şi cumpere o rană. Îşi trimit în glumă copilăria la eşafod. Apoi realitatea le intră ca o aşchie-n carne şi-şi revendică dreptul la existenţă.

De jur împrejur, oamenii întorc răni pe o parte şi pe alta, se târguiesc, se încruntă şi strigă. În mijlocul lumii se înalţă o imensă cabină de probă. Acoperişul e nevoit să se aplece pentru a nu se lovi de Dumnezeu. Nu din modestie.

În ultimii ani s-a tăiat drastic din cer pentru a se turna asfalt. S-a îngrădit totuşi o porţiune, s-a bătut în cuie panoul „Eden. Arie protejată” şi acum unii plescăie supăraţi şi acuză dureri provocate de înghesuială, dar se resemnează. Libertate de exprimare. Ca tras cu rigla, rândul de oameni aşteaptă. Doar ochii li se mai mişcă. Trupul se supune umil aşteptării. Fiecare aşteaptă să intre cu rănile-n cabină, să le tragă pe ei, să vadă dacă li se potriveşte mărimea. De nu, s-au inventat croitorii.  Mâini dibace şerpuiesc prin încăpere cu o carte de vizită între degete. Pot tivi răni la comandă. Le pot ajusta, tăia. N-a fost implementată nicio lege care să acuze rănirea unei răni. O pot împunge cu acul, o pot tăia cu foarfeca; o pot tortura la maşina de cusut. Voia clientului!

Toată lumea caută răni mari, vizibile. Oamenilor le place să fie compătimiţi, le place să se laude cu rănile lor. Ce mândri sunt când rostesc:

– Da, e rana mea. Ah, am grijă de ea de ani buni! Ştiu că nu vă vine să credeţi. E greu, dar mă descurc.

Alţii îşi asumă riscul de a transforma o specie de răni în animale de companie. Crescute în Ego şi învăţate de mici să nu latre, să nu muşte, asemenea răni sunt în stare să-şi urmeze stăpânul şi să-i lingă singurătatea cu limba lor aspră.

E nevoie de timp pentru a le domestici. O rană se naşte sălbatică. Cine nu reuşeşte să-şi îmblânzească rana, s-o dreseze ca să se deschidă când îi strigă: vorbeşte, să se închidă când îi strigă: taci, să se ridice, să-ţi întindă mâna, să stea jos, să doarmă şi să supureze în locuri special amenajate – acela are numai de suferit. Nu e de mirare că în unele cartiere mişună răni vii, rămase fără stăpân, care fie se lipesc de picioarele trecătorilor, fie îşi dezvelesc dinţii, gata să devoreze. Astăzi, mai mult ca oricând, asemenea răni tânjesc după mângâiere. Dacă nu credeţi, atingeţi discret o rană şi veţi auzi imediat cum sângele din ea toarce de plăcere. Ce moi şi rozalii sunt! De rănile-companion te ataşezi instantaneu. În secolul ăsta nimic nu e mai tragic decât moartea unei răni. Sunt unicele mijloace cu şi prin care oamenii mai comunică. Unicele care îl acceptă pe om necondiţionat. Nu e de mirare că oamenii se întorc la casele lor ţinând în mâini pungi cu răni bine croite sau purtând în zgardă răni nou-născute.

Eu una n-am cumpărat nimic. Mi-am amintit de rănile pe care toţi le-am avut cândva pe stern. Erau uşi deschise prin care se intra direct în inimă. Fără programare. Fără birocraţie. Fără tertipuri. Ce frumos era să ne trezim zilnic şi să ne scrijelim rănile de frică să nu se-nchidă. Mulţi n-au mai uns balamalele ca să audă rana deschizându-se de-ndată ce le va trece cineva pragul. Tresar la fiecare zgomot. Ascult. Mi-aş dori o asemenea rană. Încă aştept. Poate, la târgul de antichităţi voi avea mai mult noroc. Până una alta, le arunc rănilor abandonate din faţa mea câte o amintire şi le privesc cum o adulmecă şi o înghit pofticioase. Rănile cresc tot mai mari. Oamenii devin din ce în ce mai mici.