Prăjitură de litere…

Ilinca Theodora Ionescu
cl. a VIII-a, Şcoala nr. 2, Piatra-Neamţ
Premiul II, secţiunea „Eseu – elevi de gimnaziu”

Mi-ar plăcea să muşc dintr-o carte!

Este, probabil, cea mai ciudată dorinţă pe care am avut-o vreodată. Pur şi simplu, îmi imaginez cum iau cu ambele mâini uriaşa vişină turtită ce ascunde „Romanţe pentru mai târziu” în pieliţă de carton viu şi rup cu poftă demonică din carnea fragedă a versurilor, delirând precum un vicios ce îşi ia „doza de fericiri”. Nu ştiu sigur ce gust ar avea. Îmi place să cred că de hidromel. Dar parcă aş simţi şi un gust frivol, de mentă, stins de câteva picuri de vanilie fierbinte.

Poeziile le-am asociat, încă de dinainte de a şti să citesc, cu vişine uriaşe, proaspete şi corpolente sub razele Celui Luminat, pulsând precum nişte inimi şi stând să pocnească – atunci „construisem” doar exteriorul lor.

Când am cules prima vişină din copacul celor mari, am descoperit că era tare precum o nucă de cocos. Nu aveam de gând să fiu brutală cu ea, să dau cu ciocanul ori cu satârul încercând zadarnic să o forţez să mi se deschidă precum cuferele cu comori din poveşti. Am luat-o în braţe şi, legănând-o ca pe un nou-născut, am scrutat-o cu toată pasiunea, dragostea şi răbdarea cu care fiinţa mea este capabilă să o înţeleagă. S-a deschis, precum o scoică timidă, lăsând minunaţi fluturi Morpho, parfumaţi cu amalgame de sentimente, să se aşeze pe fruntea mea, să-mi şoptească şi să mă lase să le descopăr tainele şi multele înţelesuri – care duceau, evident, la alte înţelesuri.

Cărţile sunt vişine. Dar şi căpşuni.
Unele sunt ciocolată neagră, aromată. Altele-s portocale cu miros îmbătător, muguri de pin, batoane de vanilie sau scorţişoară. Aceste fiinţe feerice numite de noi, muritorii de rând, cărţi, sunt ca nişte hărţi lăsate de El, pe pământ.

„Cărţile sunt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni; sunt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori”, cum zice Charles Eliot, sunt nişte mentori tăcuţi, care stau şi se uită la tine cu irisul tatuat cu litere care se agită, ca-ntr-o clepsidră întoarsă şi iar întoarsă. Aşteaptă să înţelegi rândurile autorului, intrigile personajelor şi faptele lor: „Haide, cititorule, vezi asemănarea izbitoare cu realitatea ta, trezeşte-te şi îndreaptă totul…! Înţelege-mă, ascultă-n şoapta nopţii cum lumina amară a cernelii ţi se destăinuie şi-ţi arată prăpastia ce se-nfăţişează sub picioarele tale, acoperită de-un covor delicat de petale otrăvite! Priveşte în faţa ta adevărul, netotule, ah, uită-te odată la şarpe!”.

Superman, Catwoman, Batman, ah, prostii! Supereroii nu mă pot salva, ei nu se pot teleporta prin televizor. Când mă bag în pat, seara, ţin în braţe un erou, micul meu erou. Îmi oferă cea mai laşă metodă de apărare – fuga – dar e atât de bine când mi se deschide şi mă absoarbe în altă lume, unde toate frustrările mele nu mai există, sunt încuiate în podul scârţâitor din casa bântuită de pe deal.

Am degustat saké şi am privit-o pe Chiyo când şi-a făcut intrarea în societate, dansând impecabil şi uimind pe toată lumea, inclusiv pe mine şi dragostea vieţii ei, Preşedintele, lângă care am stat în primul rând.
Am plâns cu toată fiinţa mea şi am simţit că inima mi-a fost smulsă din piept cu un cleşte ruginit şi aruncată în stradă spre a fi călcată în picioare de hoarda de oameni în momentul în care lui Dima i-a fost ascuns faptul că Lotte trăieşte şi, revenind în ţară după 15 ani, află că ea este căsătorită.

Tot trădată m-am simţit când Otilia a fugit la Paris cu Pascalopol, peste ani divorţând de el. Prinsă în mrejele dragostei fictive, fusesem pe când descoperisem pe domnul Rochester, un om tăcut, bogat, rece în aparenţă, dar pasional şi întunecat de un secret ce nu i-a distrus doar viaţa, ci şi dragostea – bine că cea din urmă învinge întotdeauna. „Dragostea este primul lucru capabil să schimbe total viaţa unei persoane de la o clipă la alta” (Paulo Coelho) – adevărul acestor vorbe l-am regăsit în clasa a cincea, urmărind curioasă precum o pisică complicatele iţe ale vieţii şi dedesubturile societăţii bune, aranjamentele şi părerile preconcepute, orgoliile şi sentimentele care s-au învăpăiat între distantul şi arogantul domn Darcy şi afectuoasa, dar orgolioasa Liz. Iubirea vieţii mele rămâne Dorian Gray, cu pletele lui blonde, privirea glacială, buzele roşii ce vor să tragă cu nesaţ din fumul înecăcios al vieţii şi – evident – captivanta tragedie a trupului său parcă făcut de îngeri.

Ştiu că puţine cărţi au trecut pe la biblioteca amintirilor mele şi au rămas acolo, pe un raft din sufletul meu.
O carte nu are un anumit „gust”. Poate că Nichita mânca stafide când a scris „Lecţie despre cub” – dar, zău, când am citit-o, nu am simţit gustul acelor fructe uscate. Aroma, ah, acea aromă a cărţilor, da, „vicioşii literaturii” ar trebui să ştie – aroma o dai tu, cititorule, prin prisma trăirilor tale, căci cărţile nu sunt decât sentimente exploatate cu cap, o încercare eşuată, zic eu, de a nu le lăsa să te acapareze deodată – de fapt, o vor face în timp, căci „În zilele noastre, o inimă distrusă se lasă tipărită în mai multe ediţii” (Oscar Wilde).

Deschizând una dintre primele cărţi citite, poveşti cu războinici din Asia, am găsit nişte flori presate – cândva de un roziu sfidător, acum palide, uscate, de li se văd „venele” prin care circula, cândva, viaţă. Totuşi, floarea e intactă. Aşa că orice carte, magazin de condimente sau nu, păstrează viaţa. Cartea a sădit în mine o floare, pe când eram mai mică. Am vrut şi eu să îi dau ceva palpabil, exceptând poveştile ei, aşa că i-am dat tot o floare. E reciproc. Acum, la o autopsie a sufletului, s-ar găsi în mine o grădină plină de copaci cu flori uriaşe, ca nişte bulgări de vată de zahăr, grădini parfumate, gâze şi câţiva sori.

Cărţilor, vă mulţumesc! Un altar v-am clădit în sufletul meu şi acolo veţi rămâne.
Voi sunteţi, pentru mine, dovada supremă a Lui, pe pământ.