Poezie

A.M.O.R.
Naşte-mă din cuvântul tău
ca să-ţi devin poezie!
Fie-mi literă de A(ur)
până ce M(oartea)
va O(bosi)
să ne caute printre R(ime)!

Cobor în ireal
Cât crezi c-o să te mai aştept,
Străine?
De nu mă vei iubi,
Aşteptarea mea transforma-o-vei
în agonie
Şi-mbrăca-te-vei în ea!
Eşti o fantasmă pentru mine…
Mă leg atât de strâns
De-o amintire –
Să nu te pot uita.

O ancoră spre vis arunc în fiecare seară!
Păcat însă
Că vasul tău
Nu vrea să mai apară;
Şi mă scufund în ireal,
Şi-aştept un licăr de la mal –
Să mă salveze.
Învolburata mare-a suferinţei mă înghite,
Dar tu nu te zăreşti,
Iubite!
Aşteptarea ta e în zadar!
Şi iar încep să mă afund
În ireal!

Preludiu
Sărută-mi talpa cu o mângâiere,
atinge-mi braţul numai c-o privire,
ascultă-mi glasul doar în amuţire!
Fă ca auzul tău să strige
după încă un suspin,
cerşeşte ochilor mei
încă o sărutare,
dezmiardă-mi sufletul
şi fă-l să îţi danseze
după ritmul inimii tale!
Respiră-n palma mea
şi lasă-ţi degetele să-mi numere
firele de par
care în marea-albastră a ochilor tăi
îşi pierd tăciunele şi-l spală…
Fii al meu, Luceafăr negru,
fii muritor măcar pentru o zi,
Trăieşte!