Poezia despre poezie

„Slujind postmodernitatea, şi catedra, şi o groază…”, Nicolae Leahu – autor prolific, spirit laborios, de o fineţe aparte – este considerat, cel puţin la nivel teoretic, cap de generaţie al optzecismului basarabean. Pe lângă vocaţia de eseist, Domnia Sa rămâne şi un poet ales, expresiv şi suficient de ambiţios pentru a concura pe veci şi levantin cu Mircea Cărtărescu.

Acum, „mă apropii de subiect cu sfială (ca un mire)”, cum spune poetul, recunoscând că ultima carte de versuri a dânsului – Alungarea muzelor din cetate – reprezintă, neîndoielnic, o performanţă poetică atât pentru palmaresul său, cât şi pentru poezia din Basarabia. Având ca obiect scrisul, volumul intră (după mine) într-o competiţie strânsă cu tradiţia literară, revizuind-o şi ajustând-o. Dacă pentru Platon alungarea poeţilor din cetate reprezenta o acţiune pe cât de paradoxală, pe atât de necesară, întrucât aceştia nu-şi aveau rostul în structurile statului utopic gândit de el, în cazul lui Nicolae Leahu (ca şi al altor postmoderni, de altfel) pedeapsa ar trebui aplicată altor actanţi. Fără a urmări aici în special relaţia intimă a autorilor cu muzele (Emilian Galaicu-Păun afirma, acum câţiva ani, că mizează mai mult pe gândire decât pe inspiraţie, iar Gellu Dorian (un alt exemplu, dintre numeroasele cazuri ce-ar putea fi invocate) defineşte poein-ul drept 99% transpiraţie şi doar 1% inspiraţie, uneori doar transpiraţie), suntem îndreptăţiţi să credem că Nicolae Leahu a rostit poetic adevărul pe care congenerii lui s-au mulţumit doar să-l recunoască.

Livreşti prin excelenţă, textele din acest volum pot constitui fericite modele de artă poetică. Atât Alungarea muzelor din cetate, cât şi Epistola sextină, Note şi bibliografie (un alt exemplu de scriere literară) sau Irelevantul, pot fi lecturate ca versificaţii ce exprimă convingerile literare ale autorului. În cazul primului text e de semnalat evocarea fenomenului literar în perspectivă diacronică, de la „anticele vremi, spoite, stol de vorbe pe papir…”, cu „muşuroaiele de mituri”, spre vornicul Miron, decapitat de un „analfabet, tată şi tătâne a doi meşteri la istorii satire descrieri ieroglife şi divanuri” până la „Macedonski un poet cu un luceafăr mai mic decât badea Mihai” şi mai încoace. Înaintând pe urmele cristalizate ale inspiraţiei ca pe un traseu existenţial, poetul recunoaşte (chiar dacă lirele-s sparte în pâclă şi fum, cum va concluziona spre finalul cărţii) faptul că muzele mai sunt şi până în prezent ocazionale musafire.

Dacă în volumul Personajul din poezie Nicolae Leahu era tentat să (pre)facă universul, de această dată gestul respectiv vizează (se putea altfel?) scrierea, ca o altă formă de existenţă a unei lumi. Şi totodată ne convinge de vitalitatea scrisului său acelaşi poet pentru care, metaforic vorbind, „poezia muri într-o zi senină” sau, cum mărturisea el însuşi într-un interviu acordat Irinei Nechit în nr. 2, 2009 al revistei Sud-Est: „Poezia moare, cel mai ades, odată cu oamenii care o întruchipează sau îi dau glas; moare însă pentru a renaşte în gândurile şi cuvintele celor care, în lipsa ei, s-ar simţi locuiţi de pustiu, şi mai grav, s-ar simţi ca firul de pulbere măturat pe întinderile zădărniciei şi ale lipsei de sens”, or, în ansamblu, „orice sfârşit este, întâi de toate, prefaţa unei renaşteri, prefaţa unui început”.

Mărturisindu-şi, în Note şi bibliografie, imboldul produs de aventura cărtăresciană pentru a elabora un text de o maturitate poetică la fel de impresionantă, Nicolae Leahu preferă pentru substratul Epistolei sextine opere precum Scrisorile eminesciene, în mod special Scrisoarea III şi Scrisoarea I: „Când cafeaua se termină şi iau ultima ţigară,/ surmenat de trei iluzii, pun muzică în cămară” sau altundeva: „şi literatura toată să stea-n degetul meu mic” (cât de potrivită ar fi în situaţia dată remarca lui Italo Calvino că „poezia înseamnă a face să încapă marea în pahar”), Poema chiuvetei a lui Mircea Cărtărescu, Gestuar-ul lui Emilian Galaicu-Păun, Abia tangibil-ul lui Grigore Chiper, până şi propriile Lunecând pe dileme. În cazul Irelevantul-ului, intenţia auctorială de a da o replică parodică la Memento mori este, în opinia noastră, mai mult decât evidentă.

Precum în modelele autorilor antici, celebri şi pentru talentul lor de invocare a… muzelor, lirica lui Nicolae Leahu se fundamentează pe un bine intenţionat element narativ, lucru nu tocmai de neglijat; or, de la Martin Heidegger cetire: „opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicând «prozaică». Ea este la fel de poetică şi de aceea la fel de rară precum poezia”.

Şi chiar dacă observăm pe parcurs reflecţii asupra condiţiei poetului şi a poeziei, abia spre finalul cărţii reţinem şi o definiţie mai palpabilă, pe care o dă autorul acestui fapt artistic: „de exemplu, poezia floare nu e, cânepă s-o scarmene/ cei ce ne conving că ştiu cum – Eschil, Poe sau Mallarmé;/ nu-i icoană tremurândă, glas de zee sau jăratic,/ boţ de platină, depozit sau chestionar socratic;/ poezia nu divulgă în ce loc sălăşluieşte,/ în ce iezere se scaldă, în ce peşteri prinde peşte”.

Alungarea muzelor din cetate fortifică prin erudiţia, umorul fin, ironia aristocrată, nervul şi pulsaţiile lirice, dar şi prin alte calităţi, la fel de notabile, ideea poeziei despre poezie.

Şi fiindcă tot am vorbit despre discreţia poeziei, de ce să nu lăsăm şi altora plăcerea s-o guste?…