Pericolul literaturii este standardizarea
Când aţi descoperit poezia şi cum aţi început a scrie?
Am descris în ultimul meu volum, Fraier de Bucureşti, cum am descoperit poezia, e o întâmplare foarte ciudată. Părinţii mei erau profesori şi mă lăsau când eram mic, la 6-7 ani, în grija unui chiriaş de lângă noi, fostul general Şoarec. Şi eu stăteam cu generalul Şoarec şi mă jucam. Şi într-o zi, când se întorc părinţii mei de la serviciu, găsesc scrisă pe-o hârtie o poezie care se chema… „Luceafărul”: Pe bolta cerului senin/ a răsărit o stea micuţă/ Acum mai mare/ Este Luceafărul ce-n poezie apare. Vă daţi seama, a fost un entuziasm general, avem un copil-poet! Păi, de acolo mi s-a tras. Evident, tot ce am scris până la 19-20 de ani au fost încercări de a scrie poezie. Poezia vine dintr-o conştiinţă şi-o cultură poetică.
Dar când aţi sesizat că aţi trecut de partea poeziei adevărate?
În clipa în care poeziile mele au plăcut în mod evident şi sincer altora, când simţi că acest preaplin care clocoteşte înăuntru şi care încearcă să iasă pe urechi, prin nas, prin ochi, prin firele de păr, prin tot corpul, când simţi că ai trezit entuziasmul şi un soi de participare simultană a cititorului atunci simţi că ai scris poezie. După aceea, devii sclavul propriei meserii.
Care e rostul poeziei? Cognitiv, artistic?
Nu are vreun rol. Poezia nu serveşte la nimic sau, în cel mai exact sens al cuvântului, poezia serveşte numai cititorului care o citeşte şi care o iubeşte. Când cineva iubeşte o poezie, poezia este bună – indiferent dacă poezia e proastă sau foarte proastă. Dacă o iubeşte, ea este pentru acel om un moment extraordinar. Din nefericire, lumea nu iubeşte poezia, ci ascultă ce spun criticii, însă poezia e numai ce citeşti tu şi îţi place ţie.
Dar de ce poetul se simte responsabil de destinul poeziei?
În primul rând, pentru că are conştiinţă poetică, iar conştiinţa poetică înseamnă că el se consideră o parte a poeziei universale, poate cea mai importantă. Orice poet se consideră cel mai mare poet al lumii. El nu poate trăi în pustiu – dacă nu există niciun răspuns din jur, adică al poeziei universale, răspuns la ceea ce face el, el este un prizonier asemenea prizonierului lui Borges în pustiu. Nu are nicio ieşire, este imposibil să te gândeşti că există poezie în absenţa celui care te citeşte şi în absenţa celui care va răspunde. Din această cauză te simţi responsabil.
Ştiu că aţi avut şi o expoziţie de fotografie la Bucureşti. Cum aţi imortaliza poezia?
E foarte complicat, pentru că eşti tentat să faci metafore şi metaforele fotografiate sunt în general ilustrative, dar când te uiţi mai atent, există imagini care nu au nicio metaforă şi care nu spun absolut nimic şi care îşi trăiesc viaţa lor. Probabil că e o meserie străină şi o nimeresc la întâmplare.
Mario Vargas Llosa, într-un dialog cu Gabriel Liiceanu, polemizează despre faptul cum meseria de jurnalist şi cea de scriitor se împacă în limitele aceleiaşi fiinţe. Cine prevalează? Scriitorul sau jurnalistul Florin Iaru?
Eu? Eu nu sunt jurnalist. Scriu, dar încerc să mă poziţionez din partea scriitorului care este un biet cetăţean turmentat al societăţii şi care suferă toate greşelile din jurul său. Cum spune Caragiale, simt enorm şi văz monstruos, aşa şi poetul vede orice nedreptate, orice abuz ca un atentat la ordinea normală a lucrurilor. Ca scriitor de ziar, am întotdeauna un gând şi către cititor – cel care citeşte de regulă ziarul, cel care vrea să aibă o opinie şi să fie informat. Despre scriitor şi jurnalist, cred că ambii participanţi la acest joc folosesc cuvintele, numai că în timp ce scriitorul foloseşte partea lor conotativă, adică înţelesurile adiacente, conexe şi capacitatea cuvintelor de a sugera mai multe lucruri, jurnalistul nu-şi permite să aibă mai mult de două semnificaţii ale unui cuvânt. El trebuie să comunice corect, precis, nu are acelaşi tip de bogăţie conotativă, e mai degrabă denotativ.
Ce nume de tineri scriitori basarabeni cunoaşteţi, apreciaţi?
Nu pot să spun: aici, astăzi am cunoscut-o pe Diana Frumosu. Eu îi cunosc mai bine pe foştii mei colegi de vârstă care au îmbătrânit odată cu mine, ori au barbă albă, ori un păr rărit, ori s-au îngrăşat. Dar sunt mulţi. Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu… sunt mulţi.
Care este viitorul literaturii în contextul dezvoltării spaţiului virtual?
Acelaşi viitor pe care l-a avut şi în trecut. Nu există nicio temere, singurul pericol al literaturii este standardizarea, când vom scrie în standard – literatura a murit. Dar eu constat că de fiecare dată vine un nebun care răstoarnă sintaxa, ori morfologia, ori logica. Există şi autori în spaţiul internaut. Cantitatea de zgomot e ca în univers. După ce a avut loc Big Bangul, cantitatea de zgomot creşte odată cu încetinirea universului. Dar e un zgomot al universului, ăla e zgomotul netului. În zgomotul netului, dacă ştii să cauţi, vei găsi întotdeauna stelele, piticele albe, novele, supernovele, găurile în care, fireşte, te scufunzi.
Interviu realizat de Victoria Colesnic