Părțile corpului la români

În secolul al XIX-lea, ilustrul lingvist român Timotei Cipariu a făcut un calcul și a arătat că, din masa totală vocabularului limbii române, circa două cincimi se compun din cuvinte de origine slavonă și doar o cincime provine direct din latină. Acest calcul, în esenţa lui corect, a făcut să planeze îndoiala asupra originii latine a limbii române. Cea mai strălucită replică a fost dată de Bogdan Petriceicu Hasdeu, care, în mai multe locuri¹, a arătat, folosind o metaforă economică, de ce analiza cantitativă nediferenţiată este irelevantă.

Hasdeu a pornit de la observaţia că unităţile vocabularului unei limbi nu au frecvenţă de utilizare egală. Chiar dacă în DEX sunt 100 000 de cuvinte, un om cu o bună instruire cunoaște sensul la a zecea parte, iar dintre aceste maximum 10 000, folosește în mod curent între 1000 și 1500 de cuvinte². Această colecţie se numește vocabular de bază. Cuvântul pâine are circulaţie intensă și face parte din vocabularul de bază al vorbitorilor din întregul areal românesc³, în timp ce zăpodie, cuvânt de origine slavă, este un regionalism, pe care 60% din vorbitorii de română n-o să-l audă niciodată în viaţă. Marea majoritate a cuvintelor de origine slavă sunt fie arhaisme, fie regionalisme. Studiind vocabularul de bază, Hasdeu constată că din acele 1500 de cuvinte mai mult de 60% sunt de origine latină, aducând astfel o corecţie crucială datelor lui Cipariu, cele care mai toarnă și astăzi apă la molarii celor care clănţănesc teorii hazardate despre originea nelatină a limbii române.

În vocabularul de bază intră, desigur, cuvintele care se referă la realitatea imediată a corporalităţii. În continuare voi încerca să ofer explicaţii etimologice pentru câteva dintre cuvintele ce ţin de corpul uman. Vom vedea cum, în majoritatea covârșitoare, acestea vin din limba latină, chiar dacă unele dintre ele nu sunt utilizate la fel de frecvent precum pâine sau chiar cap.

Cap – din latinescul caput, un cuvânt polisemantic și fertil, a dezvoltat în română trei forme de plural: capuri, capete, capi, dintre care doar unul se referă la tărtăcuţa de pe gât. Este interesantă comparaţia cu franceza, unde înregistrăm un transfer de sens dinspre caput spre testa, care însemnau în latină cap, respectiv craniu, iar testa a dat în franceza actuală tête, unde accentual circumflex marchează pierderea lui s (ca în fête = festa, a se compara cu festival, fiesta etc.). Româna a preluat pentru craniu și pe slavonescul tigvă.

Capul are ochi latini (< oculus), etimon în care s-a produs sincopa primului u, fenomen urmat de palatalizarea secvenţei consonantice cl, transformare fonetică frecventă în prima etapă de formare a limbii române, identificabilă în serii precum clavem > cheie, clarum > chiar, clamare > chemare sau auricula > ureche, unde înregistrăm de asemenea sincopa lui u.

Ochiul, la rândul lui, are pupilă sau, cum găsim în texte vechi românești, lumina ochiului. Înregistrăm în mai multe limbi romanice transferul de sens de la cuvântul pupa, care desemnează un copil, adică ceva foarte drag, la unul care desemnează o parte a ochiului – pupilă.

Nas vine din latinescul nasus, care se trage, probabil, din PIE⁴ *néh₂s. Printre cuvintele înrudite se numără sanscritul नासा (nāţsā), slavonul носъ (nosŭ) și OE nosu (actualul nose din engleză). În latină, din nasus s-a ajuns prin rotacism la naris, din care avem în română nară.

Dinţii ne vin și ei din latină, însă mă voi opri asupra unui anumit tip – molarii, al căror nume este o reconstrucţie recentă din latină. Interesant este însă faptul că în latină mola a dat în română, prin rotacizare⁵ și diftongarea consoanei accentuate o, cuvântul moară. Molarii, vasăzică, macină mâncarea și sunt niște morari. Macină și maxilarul, din latină maxilla, care, prin reducerea lui x la s, a dat în română măsea.

Obrazul ne vine din slavă, unde avea sensul de „faţă, imagine”, sens pe care limbile slave îl păstrează intact până astăzi. Românii l-au preluat și i-au specializat sensul, probabil pentru a elimina polisemia lui bucă (< lat. boca = gură), care numea în același timp partea moale a șezutului. Boca a supravieţuit în terminologia medicală, unde vorbim despre cavitatea bucală. Să nu uităm că pentru fese englezii folosesc butt cheek, literalmente obrajii fundului.

Gâtul vine din slavă, mai exact din glŭtŭ, care se traduce înghiţitură.

Etimologia membrelor este departe de a fi controversată. Mâna vine din manus, trecând prin faza de apocopare⁶ și velarizare⁷. În textele vechi întâlnim adesea pluralul mânuri, care este forma firească de plural pentru singularul mânu (< lat. manus). Picior se trage din latinescul petiolus, în care putem recunoaște cu ușurinţă pe strămoșul lui peţiol, adică piciorușul florii. Transformările fonetice pentru picior sunt comparabile cu cele din fetiolus, de unde a rezultat fecior, unde vocala i s-a deschis la e (deși forma ficior a rezistat în folclor și în graiurile populare).

Pieptul este un derivat al lui pectus, pe care îl regăsim în pectorali. Grupul consonantic ct trece frecvent, în prima fază a limbii române, la pt, cum este cazul lui directus (lat.) > derept (rom. v.) > drept (rom. mod.) sau intelectum > înţelept.

Învăţând nomina anatomica ale diferitor oase, studentul la medicină poate deduce extrem de ușor etimologia cuvintelor românești care se referă la corp. Osul humerus dezvăluie pe umăr, osul coxal ne arată etimologia cuvântului coapsă, spinalia a dat în urma rotacismului spinarea.

Palma strânsă se numește pumn și vine din latinescul pugnus (proces fonetic similar celui dintre dignus și demn), cuvânt înrudit de aproape cu grecescul πυγμή, care a dat și cuvântul pigmeu, adică mic cât pumnul. Latinescul calcaneus a trecut mai întâi printr-o fază de nazalizare – călcâñiu, după care nazalizarea s-a dizolvat complet între vocale și s-a ajuns la forma actuală, proces comparabil cu evoluţia lui antaneus la întâi.

Din slavul členŭ = membru avem cuvântul ciolan, cu sens restrâns de os.

Inimă este un cuvânt cu semantică oblică, provenind din latinescul anima, care înseamnă suflet. Majoritatea limbilor europene au pentru inimă cuvinte derivate în ultimă instanţă din PIE *ker, de unde rezultă englezul heart, germanul herz, italianul cuore, francezul coeur, spaniolul corazon, grecescul kardio, rusescul serdce ș.a.

Plămânii vin din latinescul pulmōnem, probabil prin metateză⁸, dintr-o rădăcină presupusă *plumonem (cf. siciliană primuni, sardă primone), dar poate veni și din grecescul πλεμόνι. A se compara cu aromânul pălmună. Cuvântul vine la origine din PIE *pléumon-.

Maieră este un cuvânt pe care dicţionarele îl dau ca originar din maghiară, unde mai înseamnă ficat. Este totuși dificil de explicat sufixul -eră în aceste condiţii, de aceea explicaţia substratului dac nu trebuie neglijată.

Ficatul este derivat din termenul latinesc ficus, care înseamnă „smochin”. La origine, ficus intra în componenţa expresiei iecur ficatum, adică „ficat îndopat cu smochine”, iar cuvântul care desemna efectiv ficatul a fost eliminat din uz, operându-se un transfer de sens dinspre fruct spre organ. Exact după aceeași schemă, din equus admissarius (lat. cal de prăsilă) s-a ajuns la armăsar.

După cum putem vedea, majoritatea cuvintelor care numesc părţi ale corpului sunt de origine latină și pot fi puse în legătură cu echivalentele din celelalte limbi europene. În genere, aceste cuvinte legate de realitatea imediată au suferit cele mai puţine modificări morfologice și semantice, motiv pentru care le putem urmări dincolo de limba imediată de origine, oferind astfel cercetătorilor posibilitatea să reconstituie tabloul transformărilor pe care le-au suferit cuvintele din PIE în cadrul procesului de diferenţiere a limbilor.

_______________
¹ B. P. Hasdeu, Etimologicum Magnum Romaniae.
² De aici și spiritul (probabil, apocrif) al lui Iorga, care spunea că un om mediu folosește cam o mie de cuvinte, un intelectual – două mii, și doar el folosește trei mii, pentru că-i Iorga.
³ Cu unele excepții limitate la câteva zone restrânse, cum ar fi anumite porțiuni din Maramureș, de exemplu, unde se spune pită (pronunțat ptită, cu primul t muiat).
⁴ Protoindo-europeană.
⁵ Transformarea unei consoane, în română este de obicei cazul lichidei l în r.
⁶ Eliminarea ultimei litere.
⁷ Proces în urma căruia o vocală ajunge să fie pronunțată cu ajutorul vălului, adică transformându-se în ă, â.
⁸ Modificare fonetică produsă prin schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt, de exemplu, din slavul protivŭ prin metateză în română se obține potrivă.