Omiterea virgulei în expresii și locuțiuni cu termeni coordonați
Omiterea virgulei în expresii şi locuţiuni cu termeni coordonaţi
Se cunoaşte că „funcţia de bază a virgulei este de delimitare”, ea „marcând pauzele gramaticale interioare, precedate de intonaţie ascendentă sau descendentă, care delimitează în vorbire unităţi ale enunţului” (G. Beldescu). În coordonarea fie prin juxtapunere, fie prin joncţiune (în aceasta din urmă virgula putând să apară condiţionat sau necondiţionat), virgula se pune întotdeauna la dreapta, după primul termen coordonat (parte de propoziţie – însoţită sau nu de determinări), de pildă: „Margareta era sprinţară [,] şăgalnică şi neastâmpărată” (Vlahuţă) sau „Afară plouă [,] ninge!” (Alecsandri).
Similar, expresiile şi locuţiunile (îmbinări fixe sau grupuri de cuvinte cu înţeles unitar) care au termeni coordonaţi trebuie să folosească obligatoriu virgula în delimitarea lor, aşa cum se vede în formulările: „Logodna s-a făcut pe vrute [,] pe nevrute” (Galaction), „Vrei [,] nu vrei, bea, Grigore, agheasmă” şi „nici în car [,] nici în căruţă”.
Din păcate, se întâlnesc nu rareori – în asemenea cazuri – inconsecvenţe în utilizarea virgulei, omiterea ei observându-se cu precădere în limbajul unor instituţii de presă (dar şi în unele lucrări de interes ştiinţific): „Lungimea parcului va fi [totalmente] schimbată, devenind nici mai mult nici mai puţin o adevărată Grădină a Edenului” (corect: „devenind nici mai mult [,] nici mai puţin o adevărată Grădină a Edenului”).
În exemplele ce urmează, voi reaminti câteva dintre expresiile şi locuţiunile de mare circulaţie (majoritatea, adverbiale), cu punctuaţia şi cu sensurile lor corespunzătoare:
• „Azi aşa [,] mâine aşa” (= mereu acelaşi lucru, la fel; continuând mereu în acest fel);
• „Altă zi [,] altă căciulă” (= fiecare zi cu rostul şi cu problemele ei);
• „Ba azi [,] ba mâine” (= de pe-o zi pe alta);
• „Ba din una [,] ba din alta” (= din vorbă-n vorbă);
• „Cu mic [,] cu mare” (= toată lumea)
• „De bine [,] de rău” (= anevoie; cu una, cu alta; cumva, oarecum);
• „De silă [,] de milă” (= vrând-nevrând; de voie, de nevoie; fiind obligat sau nevoit să…);
• „Eu spun [,] eu aud” (= degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni);
• „Mult [,] puţin” (= tot, atâta cât este, cât o fi, oricât);
• „Nici zi [,] nici noapte” (= niciodată, deloc);
• „Nici mai mult [,] nici mai puţin” (= exact, cât trebuie);
• „Şi aşa [,] şi aşa” (= şi într-un fel, şi într-altul).
Substantive comune numai cu forme de plural (pluralia tantum)
Între părţile de vorbire flexibile care, în mod obişnuit, au o formă pentru singular, iar alta pentru plural, substantivul comun poate avea – şi la singular, şi la plural – câte două-trei forme. Dar el poate fi şi defectiv de număr, având fie numai forme de singular (aur, mazăre, fotbal, taică, foame, cinste etc.), fie numai forme de plural, care să exprime nume de obiecte formate din două părţi identice (iţari, catalige, ochelari etc.) sau nume de materii socotite ca substantive colective (măruntaie, lenjuri, confetti etc.).
Reamintesc, mai jos, cele mai cunoscute substantive defective de singular, deci cele care au numai forme de plural:
• aplauze;
• catalige;
• coclauri;
• confetti;
• funeralii;
• ghilimele;
• grâne;
• huşte;
• iţari (pantaloni);
• lenjuri;
• măruntaie;
• mendre;
• minuturi (mâncăruri);
• ochelari;
• odăjdii;
• pomeţi (umerii obrajilor);
• rechizite (de scris);
• represalii;
• scripte;
• spaghete;
• şale;
• tăiţei;
• târlici;
• zâmbre;
• zori.
_______________________
Sursa: Erori frecvente în limbajul cotidian, Ilie Ștefan Rădulescu, București, Editura Niculescu, 2002