Ochii care nu uită

Nu ştiu exact când am auzit de existenţa celui de-al treilea ochi. Îmi amintesc doar că mi-l imaginam stând în mine şi ţinând un jurnal. Vigilent, făcea însemnări zi şi noapte. Nu dormea niciodată. Eram atât de absorbită de această idee, încât la un moment dat l-am visat. De fapt, i-am visat notiţele.

În una dintre ele, cu litere ronde, era scris: „Omenirea suferă de o formă a Încrederii-Oarbe. Mi-e frică să nu orbesc”. L-am crezut obosit şi timorat. Voiam să-i strig: nu orbeşte nimeni aşa, din senin! M-am răzgândit însă. Întâi, pentru că asta ar fi însemnat să recunosc deschis că i-am citit jurnalul intim. Şi doi, pentru că cerul, luminos câteva clipe în urmă, devenise plumburiu şi se pregătea să se prăbuşească pe pământ.

S-ar putea să…

Apoi am citit Eseu despre orbire de Jose Saramago. Un vânzător în sacou gri mi l-a recomandat, nu înainte de a-mi sugera subtil că s-ar putea să găsesc nişte răspunsuri în urma lecturii. Nici până astăzi nu-mi dau seama dacă domnul era un vrăjitor sau avusese şi el un vis asemănător cu al meu. I-aş fi recunoscătoare, în cazul în care citeşte aceste rânduri, să-mi dea de veste.

Revenind la ideea de ochi, mi se pare una destul de vehiculată în literatură. În Insula pinguinilor a lui Anatole France, Dumnezeu dăruieşte suflet unor pinguini creştinaţi din greşeală de un misionar cu vedere proastă. În acest caz am putea compara cu uşurinţă sufletul cu o nouă pereche de ochi, prin care păsările pot privi lumea dintr-un alt unghi şi-şi pot crea propria societate. De cealaltă parte, lipsa vederii echivalează cu un precursor al greşelii.

În romanul 1984 al lui George Orwell, oamenii sunt nevoiţi să se adapteze într-o lume în care „fratele cel mare stă cu ochii pe ei”, ceea ce, altfel spus, ar însemna să „închidă ochii” în faţa Adevărului şi să se supună regimului. Nichita Stănescu¹vorbeşte despre un potenţial ochi în vârful unghiei, pe care noi, văzătorii, am fi în stare să-l spargem din cauza nerăbdării, iar Anna Ahmatova²aminteşte de raiul creat pentru ochii cuiva, implicit, despre năzuinţa de frumos.

Acestea sunt doar câteva exemple care-mi trec prin minte în timp ce scriu. La Saramago însă e vorba despre o adevărată epidemie de orbire, în care unica persoană cruţată începe prin a pune un semn de egalitate între „chin” şi verbul „a vedea”. Adevărata dramă a romanului nu e nici pe departe a ochilor care dorm în leagănul orbitei, ci a perechii de ochi condamnaţi să vadă.

Şi asta pentru că ei nu au dreptul să privească dacă ceilalţi „nu-i pot privi”, fiind astfel nevoiţi să se întoarcă în interiorul fiinţei şi să devină unul oglinda celuilalt.

Interesantă e decizia autorului portughez de a nu da nume personajelor, ci doar o anumită imagine percepută: „fata cu ochelari negri”, „bătrânul cu legătură neagră la ochi”, „băieţelul strabic”, „câinele lacrimilor” etc. Pierderea simţului vizual devine, astfel, şi o cauză a diminuării omului. Micimea s-ar putea datora unei creşteri lăuntrice neaşteptate a lui Tiest, „care în foamea sa se devorează singur”³. Umanul, nevăzând umanul, se consumă pe sine pentru a nu-şi uita gustul.

Un alt aspect demn de menţionat este că, deşi orbirea devine un „bun comun”, nimeni nu împarte o orbire similară. Unii îşi pierd ochii ca urmare a despărţirii de lume (cazul scriitorului). Alţii, dintr-un soi de dragoste oarbă (fata cu ochelari negri), de frică (băieţelul strabic) sau dintr-o adaptare a conştiinţei (hoţul maşinii). Chiar şi aşa, oamenii îşi păstrează vechile obiceiuri de a striga „uite pe unde mergi!” sau de a se uita în oglindă, ştiind că imaginea lor „e acolo, privindu-i”, şi încă poate să-i vadă.

Superficialitatea unei lumi care dincolo de aparenţă nu ştie sau nu vrea să ştie nimic, o lume în care omul devine o imagine pusă în mişcare pe ecranul lumii – iată ce găsim în rândurile cărţii.

Ceea ce mi s-a părut uimitor sunt ceasurile de pe mâinile orbilor. Ele continuă să meargă înainte, de la 1 la 12, şi asta în condiţiile în care logic ar fi să fi orbit odată cu stăpânii lor.

E uşor înspăimântătoare imaginea de orar, minutar şi secundar, mişcându-se la fel ca în tabloul lui Pieter Bruegel – „Parabola Orbilor” – oricând gata să cadă şi să rănească existenţa.

Apare prin urmare întrebarea: încotro ne îndreptăm atunci când suntem ghidaţi de un Timp orb?

Ce bine însă că, până la urmă, Timpul orb e dat pentru o porţie de mâncare.

Întreaga poveste începe de la un şofer care orbeşte în trafic, aşteptând culoarea verde a semaforului (o potenţială aluzie la faptul că am uitat să mergem pe propriile picioare şi devenim din ce în ce mai „orbiţi” de tehnologie). Apoi, ca o reacţie în lanţ, orbesc toţi acei care intră în contact cu el: soţia sa, medicul, domnul care l-a condus până acasă şi care într-un final îi fură maşina. Asistăm la chinul unor oameni deveniţi peste noapte Gorgone.

Şi dacă e adevărat că „meduzele emană lumină atunci când mor”⁴, la fel de adevărată devine ipoteza trecerii omului în moarte. În oraş dispare „singurul loc din trup unde mai exista încă suflet”. Anume descompunerea lăuntricului dă orbirii nuanţa luminii, aspectul „mării de lapte”. Fiinţa e îngropată sub pleoape. Tot ce rămâne din ea în Realitate e o coajă goală, o piatră mereu mută în faţa vastei frumuseţi sau a mizeriei incomensurabile. Ca să se amăgească pe sine că ţine lucrurile sub control, statul ia măsuri izolându-i pe bolnavi.

Pare ciudată decizia guvernului, având în vedere că uniunea „pietrelor” nu poate avea decât două consecinţe: fie apariţia unei cetăţi puternice, fie apariţia focului, efecte care, de altfel, apar pe parcurs. Orbii îşi construiesc propriul sistem, iar creşterea numărului lor generează revolta şi-un număr de pantofi „care-şi pierd picioarele”, continuându-şi drumul fără o dirijare prealabilă din partea creierului.

Ca-n oricare altă societate, se ivesc două tabere – orbii buni şi orbii răi. Dacă Dumnezeu a făcut o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului, întorcându-Se „împotriva haosului”⁵, atunci omul porneşte o revoluţie antagonistă, de restabilire a Nimicului, a unui univers lipsit de valori şi de morală, în care se moare trăind şi se trăieşte murind. Vorbim aici despre o lume devenită latrină, în care te murdăreşti fără să vrei şi-n care preotul orb decide să acopere ochii sfinţilor din biserică cu o pânză albă, spunând astfel clar că „Dumnezeu nu merită să vadă”. Dar Demiurgul continuă să vadă şi poate că albul din ochii orbilor nu e decât pânza pe care ar fi trebuit s-o înalţe Tezeu în semn de victorie asupra Monstrului din Labirint.

Ochii se transformă în corăbii care plutesc mânate de Speranţă şi a căror misiune este de a învinge întunericul din edificiul subconştientului. Odată ajunşi la mal, ei îşi recapătă viaţa de odinioară, în mijlocul unui oraş murdar, care le aminteşte că lipsa vederii nu ar fi trebuit să fie niciodată lipsa omeniei. Câinele lacrimilor continuă să lingă rănile stăpânei sale, aşteptând ziua în care îi va putea linge şi sufletul, grăbindu-i vindecarea.

În întreaga povestire lipsesc aproape cu desăvârşire semnele de punctuaţie. Doar punctele, ca nişte noduri puternice, reuşesc să ne ghideze de la o idee la alta. Cititorul devine orb, cuprins în vârtejul spiralei tăcerii într-o localitate necunoscută, care poate fi oricare oraş al planetei şi în care boala ar putea recidiva oricând.

S-ar putea să ne fi născut orbi fără s-o ştim. Sau să fi fost cuprinşi de un somn puternic al fiinţei. Leibniz⁶scria: „tot ce gândim noi e în Dumnezeu”. Poate că Dumnezeu doarme acum şi visează Lumea. Vă rog, păşiţi prin viaţă în vârful degetelor. Nu răniţi pe nimeni şi nu strigaţi. Vă imaginaţi cum ar fi dacă L-am trezi brusc pe Dumnezeu din visare?

_________________________
¹În poemul „Pierderea ochiului”.
²În poezia: „Şi casa, şi grădina ta întinsă…”.
³Întoarcerea din Rai. M. Eliade
⁴Fata cu picioare de sticlă. Ali Shaw.
¹Întoarcerea din Rai. M. Eliade.
¹Disertaţie metafizică.