O zi din viaţa lui Sebastian

Mihai Macoveţchi
cl. a VII-a, LT „Ion Creangă”, Chişinău
Premiul I, secţiunea „Proză – elevi de gimnaziu”

Oraşul se trezeşte greu, probabil îi este lene pentru faptul că numai gândindu-se la ziua ce îl aşteaptă, îi va da mari bătăi de cap. Forfota cea mare începe odată cu răsăritul soarelui.

Sebastian deschide ochii alene sperând că mai sunt încă cinci minute până la ora şapte, se întinde în pat şi ciuleşte urechea aşteptând ca vocea mamei să-i amintească: nu i-a mai rămas niciun minut. Se mai întinde o dată, apoi se scoală brusc în picioare împiedicându-se de chitara pe care o lăsase lângă pat. Uitase că aseară a mai încercat o linie melodică la instrumentul mult râvnit. Sunetul zgomotos al strunelor l-a trezit definitiv.

– Aşa-mi trebuie. M-am gândit s-o pun în dulap, dar lenea care mă stăpânește, practic, tot timpul a fost mai mare, chiar cu vreo jumătate de an în urmă cântam câte o oră pe zi, iar acum cânt doar câte cinci, zece minute.

Îşi adună în grabă manualele, se convinge că agenda cu scrisul lui întortocheat este completată şi le pune nepăsător în ghiozdan. E mulţumit că hainele stau aranjate frumos la locul lor şi se poate îmbrăca cu uşurinţă, căci până acum nu puteai găsi nimic în camera sa.

Partea plăcută a dimineţii este baia. Chiar şi ai casei se miră ca băiatului îi place să se privească mai mult în oglindă, având în vedere că până acum făcea lucrul acesta din fugă.

– E flăcău băiatul nostru; îşi aranjează cu răbdare părul, se parfumează. Poate va veni vremea când îşi va face lecţiile din propria dorinţă, spun părinţii.

Mirosul de cafea şi de ceai şi-a împrăştiat aroma în toată casa. Mama a pus micul dejun pe masă. Atunci când este poftit la masă, Sebi, cum îl dezmierda mama, îşi aminteşte că e posibil să întârzie, iar dacă întârzie va avea mari probleme la şcoală. Niciodată nu i-a plăcut să mănânce dimineaţa, fapt pentru care se încingeau discuţii aprinse în familie. Rar când câştiga lupta mama, căci până la urmă iese flămând din casă, îşi îndreaptă pasul grăbit spre scoală.

Până acum locuia la bloc şi, dacă se întâmpla să nu reuşească să ia la timp microbuzul, îşi suna nerăbdător părinţii. Nu-i plăcea să întârzie. Lupta cu sine, mai ales când încerca senzaţia neplăcută prin care trecea pentru a rezista la observaţiile profesorilor.

De ceva timp, familia şi-a schimbat locul de trai. Acum locuiesc într-o casă frumoasă, amenajată cu gust şi destul de confortabilă. În schimb, drumul până la şcoală îl face pe jos. Aceasta este o nouă încercare pentru el. Trebuie să străbată nişte străzi improvizate, deoarece casele abia se construiesc.

Vântul se simte stăpân, căci îi şuieră nemilos la urechi. Trecătorii sunt puţini. El e primul deschizător de drum prin zăpada proaspăt căzută peste noapte, căci e miez de iarnă şi au apărut, bob sositor, şi fulgii rătăciţi pe undeva încă de pe la începutul lui decembrie. Aşa că se grăbesc să acopere pământul, casele, totul în jur cu o plapumă albă şi pufoasă. Se vede că vor să fie lăudaţi, adică ,,Uite, îşi fac cinstit datoria, nu fac iarna de ruşine”. Pe deasupra, e un ger de a încremenit totul în jur. Fularul de la gâtul lui Sebastian s-a transformat într-o folie de peliculă subţire. Pare că nu ţine cont de menirea propusă. Ochii abia reuşesc să cuprindă traseul care trebuie străbătut. După ceva timp, se zăreşte şi bulevardul la colţul căruia se află liceul.

Cu toate că e iarnă, forfota cea mare a intrat în drepturile ei.

Parcă ar fi un haos total. Numai strada ce duce spre curtea liceului e plină de copii care se aseamănă cu nişte oameni de zăpadă, numai că de diferite mărimi. Sebastian se opreşte ca întotdeauna la chioşcul din coltul străzii, îşi ia o chiflă cu dulceaţă şi o ciocolată fierbinte. Abia le poate ţine în mâinile îngheţate, dar îşi continuă drumul sorbind din mers bunătatea dulce. Privindu-l dintr-o parte, te-ai mira cum de nu se împiedică. Dar de unde! E antrenat! Lucrul acesta îl face zi de zi câţiva ani la rând. Nu reacţionează la observaţiile adulţilor. Pentru el contează mult gestul, care s-a transformat cu timpul într-un obicei.

Intră, se aşază în ultima bancă şi urmăreşte ce se petrece în clasă. Colegii săi, care de care mai somnoros, îşi ocupă liniştiţi şi ei locurile în bănci. Pentru el ziua de azi ar părea să nu-i creeze probleme. E una obişnuită. Locul ocupat în clasă îl avantajează. Nu este prea des deranjat de profesor, mai ales că nu prea stă cu mâna ridicată. Are timp de meditaţie berechet. Își caută ocupaţii care fac acele ceasornicului să se învârtă mai repede, din când în când trăgând cu urechea la ce se petrece în clasă. Se miră de colegii care se străduiesc din răsputeri să răspundă la întrebările profesorului, mai ales că unii par haioşi prin răspunsurile lipsite de logică.

Atunci când lui Sebi îi pare că toată lumea a uitat de el, îşi aude rostit numele parcă de un glas din depărtare şi se simte împlinit când reuşeşte să dea un răspuns corect. Ce-i drept, frica de a lua note negative nu-l părăseşte niciodată, de aceea se străduieşte ca măcar cât de cât să ţină legătura cu tot ce se petrece la lecţie. Când era mai mic, se simţea ofensat pentru faptul că la lecţii nu i se acorda atenţia cuvenită. Prioritatea aceasta o aveau acei colegi de clasă care erau mai mult simpatizaţi de profesori. Acum s-a obişnuit cu statutul pe care îl are, a înţeles că el singur trebuie să ţină situaţia sub control: din când în când să se facă observat de profesor, ridică mâna, completează răspunsurile colegilor, trece la tablă.

Îl amuză foarte mult colegii din banca vecină care au permanent ceva de discutat, fiecare lăudându-se cu reuşitele proprii în faţa părinţilor, atunci când e vorba de a li se îndeplini vreo dorinţă. De când se ştie, lecţiile trec greu, în schimb recreaţiile zboară, de parcă le goneşte cineva din urmă, abia de reuşeşti să te hârjonești cu careva dintre colegi, că soneria anunţă începutul altei ore. Cu toate astea, reuşeşte să acumuleze nişte rezultate – să se tăvălească prin zăpadă, să rupă ghiozdanul, să agaţe pe undeva uniforma şcolărească. Dacă ar exista o expoziţie a obiectelor pierdute, Sebi ar ocupa un loc de frunte: a pierdut fulare, mănuşi, căciuliţe, de rechizite nici nu mai vorbim.

Pixurile nu se ţin de el încă din clasa întâi, căci, odată ajunse în posesia lui, se transformă într-o colecţie de piese care mai de care şi îşi ocupă cu îndrăzneală locul meritat până când le descoperă mama. Cum le capătă, studiind minuţios fiecare piesă, se pomeneşte că ceva lipseşte. Cerneala îi colorează nemilos mâinile. Gândul că acasă îl aşteaptă iarăşi o mulţime de observaţii nu-l prea sperie, căci s-a obişnuit. Important e că urmează ora de sport.

Mâine va avea un pix nou-nouţ şi îl va păstra cât va dori el (pixul)…

Soneria trezeşte în colegi o energie de invidiat. Majoritatea sar în sus şi ies grăbiţi din clasă, căci banii de buzunar rămân a fi cea mai mare biruinţă a odraslelor în faţa părinţilor. Cu cât e mai mare suma, cu atât se complică problema. Sebi îi ţine în buzunarul de la sacou, îi numără de câteva ori, îi controlează cu mâna dacă sunt la locul lor şi nu-l părăseşte nicio clipă gândul cum i-ar putea cheltui. Oriunde i-ar zbura gândurile, mereu nu uită de problemă, până şi atunci când e acasă, uneori tot la acest lucru se gândește.

Ultima lecţie din orar întotdeauna pare cea mai lungă. Ca să scurteze din ea, Sebi întoarce capul spre geam din ce în ce mai des, urmărind copiii din curtea şcolii ce se bat cu bulgări de zăpadă. Plăcerea nu se lasă mult aşteptată, căci soneria îl anunţă că ziua de muncă a luat sfârşit. Fără a sta mult pe gânduri, se pomeneşte în mijlocul copiilor din zăpadă. E un adevărat război, în care nu se mai înţelege cine cu cine luptă. Unii îşi aduc fraţii mai mari pentru a putea învinge, chiar dacă acest lucru este împotriva regulilor. Până la urmă, toţi sunt obosiţi şi flămânzi. Cu hainele ude leoarcă, se îndreaptă spre cărăruşa ce duce spre casă.

Sebi îşi aminteşte că nu cheltuise toţi banii. Face o tură până la chioşcul din colţul străzii, poate i-a veni vreo idee în ce priveşte cumpărătura. Punând mâna în buzunarul de la piept, îşi dă seama că banii nu mai sunt. Îi pierduse prin zăpadă. Îl cuprinde o stare de tristeţe şi necaz, deoarece, când va ajunge acasă, părinţii îl vor întreba pe ce şi-a cheltuit bănişorii, iar el nu le va putea spune că i-a pierdut, fiindcă, dacă vor afla despre acest lucru, vor crede că Sebi e iresponsabil şi nu va mai primi bani de buzunar.

Merge agale spre casă însoţit de trei maidanezi cu care se împrietenise mai demult. Acelaşi vânt îi sufla în faţă, încercând să vadă cum rezistă el, băiat mare, la cele douăzeci de grade de frig.

Ce bine că a ajuns acasă! Aici toate au un nou început…