O scurtă istorie a camerei cu pereţi verzi

Cei care nu au avut niciodată o cameră numai și numai a lor vor ști exact despre ce vorbesc. Nu-i ușor să convieţuiești cu un om care a fost mai prezent în viaţa ta decât tine însuţi și cu care ai fost nevoit să împarţi totul, începând cu uterul mamei (iar acolo, măcar avea fiecare placenta lui). Încă de pe vremea în care pluteam în lichid amniotic (probabil, cam atunci când mi-am dat seama că o să fiu fată) am început să îmi exprim nemulţumirea faţă de lipsa de spaţiu și de intimitate și am decis să nu stau cu mâinile în sân: cu cordonul ombilical răsucit de trei ori în jurul gâtului, l-am îngrămădit pe frate-miu geamăn în ficatul mamei, în timp ce eu, poziţionată transversal, mă lăfăiam fericită în burta devenită, în sfârșit, ceva mai spaţioasă. Cel puţin, cred că eram fericită. Acum știu sigur că aș fi, dacă aș avea ceva mai mult loc.

Oricum, vă daţi seama că atunci când a trebuit să împărţim o cameră, n-a fost mai bine. Dar despre asta am să vă povestesc puţin mai târziu. Să începem cu ce a fost puţin mai înainte de începutul propriu-zis al poveștii mele. După ce mama a aflat că va avea gemeni, după ce a leșinat la ecograf, după ce a intrat într-o depresie prenatală urâtă și după ce ne-am născut, prematur, de Dragobete, la noi în casă a început Primul Război Familial, a.k.a. Războiul Numelor. Fiind vorba de gemeni, toată lumea venea cu propuneri de nume-pereche: Adrian și Natalia, Constantin și Elena, Gabriela și Mihail, Mihaela și Gabriel sau, mai rău, Cătălin și Cătălina. Se apropia mărţișorul, ai noștri voiau să ne ducă acasă, dar încă nu aveam nume. Ăla a fost momentul în care lucrurile au luat-o puţin razna. În camera gemenilor, toată lumea devenise obsedată de un soi de joc bizar în care fiecare propoziţie trebuia să înceapă cu Parcă are faţă de…, pentru că fiecare membru al familiei noastre destul de numeroase ne spunea cum îi venea pe moment (și nici nu vreau să mă gândesc după ce criterii). Cea care a restabilit pacea în familie a fost sora noastră. (O să vă rog să îmi scuzaţi parantezele, dar sufăr de o boală: nu pot să spun povești pe scurt. Cu trei ani înainte de a ne naște, soră-mea, proaspătă absolventă a clasei I, a trimis o scrisoare berzei în care cerea un frăţior. Un an mai târziu, după ce s-a lămurit că mama era tot doar mama, s-a gândit că barza nu mai avea băieţi, așa că ce și-o fi zis, mai bine decât nimic, m-a cerut pe mine. Când s-a aflat, mai apoi, că mama avea o sarcină gemelară, soră-mea s-a gândit că barza, citind ambele scrisori, devenise confuză și, neștiind pe cine să aleagă, ne trimisese pe amândoi pe lume. (Desigur, pe atunci nu se știa încă dacă eram fată și băiat, dar ea și în ziua de azi susţine că era sigură de acest fapt.) Așadar, ferm convinsă că, dacă nu ar fi fost ea, noi n-am fi existat, soră-mea și-a luat dreptul de a ne stabili singură numele, care au rămas aceleași, din ziua în care puștoaica roșcată cu pistrui a rămas sub tocul ușii de la bucătărie și a spus: Irina și Andrei. Ani mai târziu aveam să aflăm cu toţii că Andrei înseamnă război, iar Irina pace.)

Să nu credeţi că odată cu încheierea acestui prim război, pacea a poposit mult în familia noastră. Nici vorbă de așa ceva. Odată încheiat Războiul Numelor, a început al Doilea Război Familial, zis și Războiul Nașilor, despre care părinţii mei își aduc aminte doar vag, sedaţi cu inumerabile căni de cafea și având parte de aproximativ trei ore de somn pe noapte, din cauza gemenilor care nu mai tăceau odată. Sora mea, în schimb, își amintește perfect perioada asta. Irina, mi-a zis ea, într-o zi, atâtea cadouri n-am văzut nici la nunţi. Ce mai, eram senzaţia familiei, copii cu stele în frunte, toată lumea voia să ne boteze. Între timp, stelele au cam căzut ori s-au ciobit, dar, pe atunci, nimeni nu avea cum să știe că asta o să se întâmple. Părinţii mei primeau zilnic vizite de la fel de fel de cupluri care ne promiteau câte-n lună și în stele, doar-doar or ceda ai noștri și și-or da consimţământul. Dacă, Doamne ferește, vizitele a două perechi se suprapuneau, când unul dintre părinţi se întorcea să toarne cafea într-o ceașcă, ceilalţi făceau repede schimb de priviri tăioase și ameninţătoare. Într-un final, perechile de nași s-au stabilit și, până și în ziua de azi, după nouășpe ani, sunt câteva care nici nu-i salută pe ai mei, dacă-i văd pe stradă. C’est la vie.

Am ajuns, în sfârșit, la ceea ce voiam de fapt să vă povestesc, dar, înţelegeţi, nu puteam să sar peste toate detaliile (boala mea e incurabilă). A urmat o perioadă normală sau, mă rog, cât se putea de normală, cu niște gemeni cărora, dacă stăteau locului, li se punea imediat mâna pe frunte, să se verifice dacă nu cumva aveau febră. Andrei și cu mine am împărţit una dintre cele două camere ale apartamentului nostru, până printr-a V-a, când ai noștri au decis că „am crescut” și că aveam nevoie de mai mult spaţiu, așa că ne-am mutat în cealaltă. Camera noastră nouă, nu-i niciun secret, era tare faină. În primul rând, era mare. De la camera de 3 pe 4 metri, am trecut la una de 4 pe 6 (știu că nu pare mare diferenţa, dar credeţi-mă că înseamnă mult), care, pe deasupra, mai avea și un balcon în care era grozav să citești vara sau (asta a fost mai târziu) să fumezi pe furiș. Aia era viaţă. Toate adunările grupușorului nostru de prieteni aveau, în general, loc în camera asta, unde cu toţii ne simţeam bine și unde aveam suficient loc să ne destindem. Totul era la dublu: două paturi, două birouri, două biblioteci, două dulapuri – și, dacă era ordine, încă rămânea ceva spaţiu să dansezi de nebun în chiloţi sau să te destrăbălezi cântând la o mătură în faţa oglinzii, dacă aveai chef. Deși nu exista niciun fel de delimitare clară – jumătatea asta de cameră e a mea, cealaltă a ta –, era limpede că fiecare avea teritoriul lui. O bucată de cameră era plină de tuburi de culori, de pânze care făceau cu rândul pe șevalet, de cartoane, de hârtii, de pensule, în timp ce cealaltă era mai mult un munte de haine, în jurul căruia erau râuleţe de cărţi şi de caiete, de accesorii, de agende neterminate sau neîncepute, de bijuterii şi de tot felul de obiecte girlie cu floricele vintage, de ce să nu recunosc. În sfârşit, după o copilărie în care nu era săptămână fără să ne batem ca niște barbari, să urlăm din străfundul plămânilor şi să plângem cu sughiţuri, ne găsiserăm şi noi un soi de echilibru, deși din când în când, vă imaginaţi, aveau loc mici bătălii atunci când unul dintre noi atenta la teritoriul celuilalt. Dar nici vorbă de război, nu, nu am ajuns încă acolo.

Toate bune şi frumoase, între timp, roşcăţica cu pistrui, absolventă a Liceului Militar, renunţase la armată, dăduse la teatru, terminase facultatea, plecase în Anglia, mai făcuse şi acolo o facultate, în acelaşi domeniu, dar nici aia nu-i ajunge, aşa că mai face una, îşi găseşte un băiat, un englez fercheş şi charismatic, vin împreună în România, omul o cere în căsătorie, sărbătorim, planificăm nunta până în ultimele detalii pentru vara viitoare (sau, mă rog, aproape toate, staţi să vedeţi), iar cei doi se întorc, fericiţi, în Brighton (da, așa de repede s-au întâmplat toate). Ai noştri, imediat după plecarea soră-mii, au început să pună ţara nunta la cale. Cununia civilă în Anglia, aşa au zis, bairamul în România, în Anglia nici nu se fac petreceri din astea cu daruri. Ei, abia aici începe al Treilea Război Familial, mai groaznic decât celelalte două, un război total, purtat zi şi noapte, fără pauze de nicio culoare, purtat între Armata gemenilor și Armata soţilor, cunoscut şi sub numele de cod NUNTA. Pe nepusă masă, ne trezim într-o dimineaţă şi ai noştri ne anunţă că urmează să ne mutăm în vechea cameră, că şi aşa nu mai avem de stat acasă decât doi ani, lucru pe care ni-l repetă din două în două zile şi căruia noi ne opunem, de fiecare dată, cu vehemenţă, necrezând că oamenii ăştia vorbesc seri-os, „doar deja ne plângem că n-avem loc destul, doar n-or fi nebuni să ne mute dincolo, stai tu, fată, liniştită”, mă asigură frate-miu. Recunosc, are dreptate, de obicei, aşa că l-am crezut, ce aveam să fac. Aveam și eu nevoia să sper.

Ne-am văzut de treabă, era vară, eu nu plecam niciodată fără o carte de acasă, pentru că și în ziua de azi mai cobor uneori „10 minute” în faţa blocului şi mă întorc peste trei zile, frate-miu picta biserici, seara ajungeam amândoi acasă şi ne povesteam unul altuia ziua. Ca în fiecare an, am mers amândoi într-o tabără de arte plastice undeva într-o pădure la câţiva kilometri de străduţa unui sătuc, fără semnal la telefon, cu un singur telefon public pentru toată tabăra şi cu multe căbănuţe. Am stat o săptămână și, când ne-am întors, tam-nisam, casa era de mult în şantier. Şi atunci ne-am dat seama că ai noştri vorbiseră serios. Ia şi explică, oameni buni, care-i logica, şi aşa ne certam dincolo că Andrei își lasă cârpele murdare pe patul meu, că Irina a vărsat cerneală pe pictura mea, nu avem loc, mie îmi trebuie un atelier, eu nu am unde să îmi mai pun cărţile, vă bateţi joc de noi ș.a.m.d. „Dar ce or să spună rudele soră-tii când or să vină din Anglia şi or să vadă ce sufragerie mică avem? Nici nu încap toţi acolo. Unde o să stăm la masă când or să vină cuscrii şi restul familiei?” Cam asta e justificarea românilor speriaţi în faţa Occidentului, care refuză să ia în nenorocita de zi a nunţii o masă şi să o pună în camera mai mare, nu, nu se poate aşa, copii, ne facem de rușine. Așadar, nu am avut de ales. Tot ce ne-a rămas de făcut a fost să alegem noi culoarea pereţilor (verde, apropo).

De atunci, nu-i greu de ghicit, am fost mult timp în plin conflict. Le-am aruncat bibelourile, milieurile şi toate kitsch-urile pe care le suportaserăm de-a lungul timpului, de dragul unei convieţuiri pașnice, le-am aruncat cărţile de Sandra Brown și toate gunoaiele literare pe care era umilitor să le ai în casă, ei au continuat să alimenteze apartamentul cu kitsch-uri și au cumpărat cei mai imenşi papagali pe care i-am văzut vreodată și care nu ne lăsau să dormim, să mâncăm sau să ne sărutăm în linişte în casa asta, dar, din fericire, am scăpat noi şi de ei (pe căi ortodoxe, vă asigur).

Ce-i drept, s-au mai liniștit apele de atunci. Nunta a trecut deja de mult. Rudele mirelui nu au mai venit toate, iar cele venite nici nu au intrat în sufragerie. Mult zgomot pentru nimic.

Recent, au ajuns și ai mei la concluzia că, dacă mâncai prea mult la cină și dădeai drumul la tot aerul deodată din piept, nu prea aveai unde să respiri în camera noastră, așa că au cumpărat un pat suprapus (cum le-am spus acum zece ani să facă și nu au ascultat) și re-cunosc că a devenit unul dintre locurile mele preferate din lume. În fiecare zi aștept momentul când, după ce mi-am pregătit hainele și accesoriile pentru mâine, fix în ordinea în care urmează să le port, după ce am încheiat conversaţiile cu oricine aș avea de vorbit (firul încărcătorului nu ajunge până sus, ce să faci, nu poţi să le ai pe toate), după ce mi-am așezat pe raftul de la nivelul patului meu cărţile și revistele pe care am de gând să le răsfoiesc în noaptea aia (am încercat să urc cu ele pe scară, dar cotorul de la The Book of Disquiet s-a tocit și câteva coperţi s-au îndoit), după toate astea, aprind lampa, trag pilota pe mine, aleg cartea de azi și, pentru o vreme, care poate ţine de la 10 la 300 de pagini, uit că a existat vreodată un război.