O arheologie a spiritului
Nu sunt multe și mărețe roadele acestui pământ. Din păcate, nu avem niciun produs cultural din care să-și soarbă seva cultura mondială. (Sau pretind prea mult?) Ne-am oprit cumva la un sfert de drum parcă, într-un cerc vicios al încercărilor. Desigur, ar putea fi doar o impresie. Dar presupun că nici impresiile nu sunt întâmplătoare. Căci motivele și cauzele, iată, le surprindem în fiecare zi.
Cu toate acestea, există oaze în pustiu și pomi care cresc pe pietre. Și fie fructele lor nu sunt de cea mai frumoasă formă și culoare, sevele însă își au gustul specific, atât de necesar organismului vital al omului de aici.
E doar un gând cu care am venit (sau am plecat?) la monospectacolul „Vreau să fiu cine-am fost niciodată”, consacrat celebrului actor Mihai Volontir – un om de referință pentru cinematografia Republicii Moldova din anii 1960-1990, dar și pentru întreaga cultură autohtonă.
Evenimentul face parte din DINEUrile cu genericul „Unitate prin Bunătate”, oferite – o dată pe lună – de Uniunea Cultural-Artistică „Vatra Neamului” în colaborare cu Academia de Ştiinţe a Moldovei: manifestări literar-artistice având scopul de a sensibiliza societatea, de a promova valorile culturale autentice, precum şi de a-i susţine pe creatorii valorilor perene.
Fondurile acumulate urmează a fi donate actorului Mihai Volontir, aflat în stare gravă la spital, cu o recentă intervenție chirurgicală la Moscova, pe care, cum ne-a povestit chiar soția actorului, Eufrosinia Dobândă-Volontir, prezentă şi ea la spectacol, „a susținut-o cu brio și în curând îl vom avea alături de noi şi pe scena teatrului din Bălţi”.
Spectacolul „Vreau să fiu cine-am fost niciodată” a fost susținut de actorul Andrei Sochircă. Un spectacol poetic, liric, filosofic și dramatic. Tensiunea trăirilor personajului este proiectată cumva (şi) de coloana sonoră – alternând între agresivitatea muzicii rock, nostalgia muzicii blues, calmul muzicii clasice sau al muzicii de chitară, interpretată pe viu de către actor – la masa lui cu maşină de scris şi lumânări.
Un spectacol-metaforă, profund și dramatic, al unui poet în singurătate. Cu un dialog între sine și sine, sine și femeia iubită, sine și mamă, sine și lumea din jur, sine şi ordinea lumii din jur, sine și Dumnezeu, sine și viață și moarte… o râvnă reală, totodată, o demonstrație a căutării (chinuitoare) a cuiva care n-a fost niciodată.
Textele din care s-a alcătuit spectacolul aparțin poetului Eugen Cioclea, prezent și dumnealui în sală. A descoperi poezia poetului e asemenea unei brize de aer după sufocare, unei ploi în deșert sau… revenirii la viață după o complicată operație chirurgicală.
Un vers care aduce la suprafață mâlul negru al conștiinței. Și al inconștienței. Un om al întunericului, intrat peste cap în sine, pentru a împleti din propriile măruntaie, ca dintr-un ghem de vene, poezia. O întoarcere pe dos a țesuturilor. O exploatare a cărnii. O arheologie a spiritului. O descompunere a sinelui pentru o altă compunere – care nu a fost niciodată.
Un spectacol ca o demonstrare reală a parcurgerii tuturor substraturilor în Alte dimensiuni (1991), în căutarea unui Numitor comun (1988) – pentru sine și pentru fiecare. Un numitor care să ne unească pentru a fi, desigur, mai buni.