Nobel contra Vonnegut
Laurenţiu Ulici scoate în 1988, la Carte Românească, o antologie intitulată Nobel contra Nobel. Propuneri de autori care, la momentul prezentării lor şi a locului desemnat de Ulici, dispuneau de suficientă notorietate pentru a fi laureaţi. Mă gândesc şi simt – odată cu toată frustrarea specifică românului – că, vezi Doamne, Blaga n-a luat, Paulescu n-a luat, Eliade n-a luat, Vieru n-a luat… că, primo, totuşi mulţi scriitori pe care-i admir şi ale căror cărţi chiar le-aş cumpăra (eu fac parte din spiţa mai econoamă de cititor care s-a născut cu permis de bibliotecă tatuat pe palma întinsă la cerşit în Piaţa Literaturii) n-au luat, iar, secundo, o sumedenie de titani premiaţi îmi sună la fel de cunoscut ca formulele chimice de la organică. Sully Prudhomme, Mommsen, von Heyse, Pontoppidan, Delleda… Hai să fim serioşi, dacă sufixăm cu at şi intercalăm metil, di şi cifre de valenţă, obţin compoziţia gelului meu de duş. Înţeleg că scriitorii erau de actualitate atunci, dar cum se face că lista lui Ulici mi se pare mult mai cunoscută? Nu am nimic cu resorturile intestine ale acordării, idiosincraziile personale sau imperativele politice conjuncturale, nu zic, Pamuc e un autor bun, chiar strălucit, care a plăcut şi augustei mele persoane critice, dar dacă nu era momentul pentru ca mâna paternă a comunităţii internaţionale să se lase încurajatoare asupra Turciei ca să continue osmanii ce au început bine în materie de reforme şi integrare, nu pupa ăsta micu’ Nobelul.
Am citit, litotic, nu puţin. Mai puţin decât cititorul de carduri din holul parlamentului, e adevărat, dar nu le poţi avea pe toate. Am şi dezvoltat, că aşa stă bine unui om dacă nu vrea să se sugrume din plictiseală cu brăţara de la ceas, preferinţe. Ei bine, mie mi se par unii scriitori mai buni ca alţii. La toate capitolele. Sigur că stilurile diferă, dar dacă există, până la urmă, motivaţii etice pentru scris, urme pe care le lasă în nisipul panoramic al universului de lectori, atunci cădem de acord că se ajunge în acelaşi loc. Adică la cititori. Mie mi-a plăcut Pianista, o lectură interesantă, incompletă, sugestivă. Mai ales sincopată. Dar nu aş rupe de la gura copiilor să cumpăr Jelinek.
Însă am cumpărat Vonnegut. Mie îmi place Kurt Vonnegut şi prima dată când a adus taică-meu acasă ceva de el, era Dead eye Dick, am fost impresionat. E ca şi cum aş fi stat pe o grămadă mare de ignoranţă că se poate scrie aşa, iar Vonnegut m-a dat jos de pe ea.
Vonnegut justifică în două moduri privarea sa de premiu. El a fost scriitor de anticipaţie, cu formaţie ştiinţifică (chimie la Cornell) şi frate savant de renume, având o bună pregătire în tehnologie. De aceea primul e oarecum serios, explicitează reticenţa oamenilor de litere dinainte de ’80 faţă de ştiinţă. Citez:
Am devenit scriitor de aşa-zisă literatură de anticipaţie când cineva a decretat că eram scriitor de science-fiction. Eu nu am vrut să fiu clasificat astfel, de aceea m-am întrebat în ce mod jignisem pe cineva ca să nu mi se acorde credit ca scriitor serios1.
Era discordant în peisaj şi, deşi adorat de public, apreciat de confraţi, nu era cel mai comod, deci iubit om. La 82 de ani găsea suficiente resurse pentru a vitupera împotriva clanului Bush. Tot la 82 declara cu umor, de data asta justificând în al doilea mod că:
Am fost proprietar şi manager al unei reprezentanţe de automobile din West Barnstable, Massachusetts, care se numea Saab Cape Cod. Atât ea cât şi eu am dat faliment în urmă cu 33 de ani. Pe vremea aceea, ca şi în prezent, Saab-ul era o maşină suedeză, iar acum cred că eşecul meu ca dealer cu ani în urmă explică foarte bine ceea ce, de altfel, ar rămâne un mister adânc: motivul pentru care suedezii nu mi-au dat Premiul Nobel pentru literatură. Un vechi proverb norvegian spune: „Norvegienii au scula mică, dar memoria lungă”2
Nu ştiu dacă şi l-ar fi dorit, dar nu l-ar fi refuzat:
Vreţi să ştiţi ce-a zis odată marele scriitor Jean-Paul Sartre? A spus, în franceză desigur, Infernul sunt ceilalţi. El a refuzat Premiul Nobel. Eu n-aş putea fi atât de nesimţit. Am fost bine crescut de bucătăreasa noastră afro-americană pe care o chema Yda Young3.
Cum să nu-ţi placă acest om?
1Un om fără de ţară, Kurt Vonnegut jr, Editura Rao, 2008.
2Ibidem.
3Retrospectivă asupra Armaghedonului, Kurt Vonnegut jr, Editura Humanitas, 2010.
Zâmbiţi, vă rog
(fragment)
– Dar ce este un paranoic, am întrebat eu.
– Sper din tot sufletul că asta e o întrebare plină de respect, pusă de un om neştiutor aflat în căutarea adevărului, zise el.
– Aşa este, am spus eu.
Dar lucrurile nu stăteau aşa.
– Bine, zise el. Din momentul acesta respectul dumitale pentru mine ar trebui să crească vertiginos.
– Aşa şi este, am spus eu.
Dar lucrurile nu stăteau aşa.
– Amice, zice el. Paranoicul e o persoană care a luat-o razna în modul cel mai inteligent şi cel mai bine informat, având în vedere că lumea este aşa cum este. Paranoicul crede că marile conspiraţii secrete pun la cale să-l distrugă.
– Dar dumneata crezi în asta? am spus eu.
– Prietene, zise el, pe mine deja m-au distrus. Dumnezeule mare, câştigam 60 000 de dolari pe an: 6 pacienţi pe oră, 5 dolari de persoană, 2000 de ore de muncă pe an. Eram un om bogat, mândru de mine şi fericit. Iar amărâta aia de femeie care tocmai ţi-a făcut poză era frumoasă, inteligentă şi liniştită.
– Mare păcat, am spus eu.
– Prietene, mare păcat, într-adevăr, zise el. Şi nu numai pentru noi. Ăsta e un oraş bolnav, bolnav rău de tot, cu mii şi mii de oameni cu probleme mentale pentru care nu se face nimic. Oameni săraci, oameni singuri, cărora le este frică de doctori, aceştia sunt oamenii pe care i-am ajutat. Acum, nu-i mai ajută nimeni.
Ridică din umeri.
– Ei bine, zise el, având în vedere că m-au prins pescuind ilegal în apele mizeriei umane, am înapoiat întreaga mea captură fluviului plin de mâl.
– N-ai predat nimănui înregistrările tale? am spus eu.
– Le-am ars, zise el, singurul lucru pe care l-am păstrat e o listă cu paranoicii foarte periculoşi de care numai eu aveam cunoştinţă, oameni extrem de nebuni strecuraţi în scheletul oraşului, ca să spunem aşa; o spălătoreasă, un instalator de telefoane, un ajutor de florar, un liftier şi aşa mai departe.
Koradubian făcu cu ochiul.
– 123 de nume pe lista mea fermecată, toţi fiind oameni care auzeau voci, toţi fiind oameni care credeau că anumite persoane necunoscute se aflau pe urmele lor, toţi fiind oameni care, dacă se speriau suficient de tare, erau în stare să ucidă.
Se lăsă pe spate, sprijinindu-se pe spătarul scaunului, şi cântări lucrurile mai bine.
– Văd că începi să înţelegi, zise el. După ce m-au arestat şi după ce am fost eliberat pe cauţiune, am cumpărat un aparat de fotografiat, acelaşi aparat de fotografiat cu care ai fost fotografiat adineaori. Împreună cu soţia mea, le-am făcut poze în ascuns procurorului districtual, preşedintelui Asociaţiei medicale regionale, unui editorialist care ceruse să fiu condamnat. Mai târziu, soţia mea le-a făcut fotografii judecătorului şi juriului, procurorului şi tuturor martorilor care erau împotriva noastră. I-am adunat pe toţi paranoicii mei şi mi-am cerut scuze faţă de ei. Le-am spus că m-am înşelat amarnic atunci când le-am spus că nu există niciun complot împotriva lor. Le-am spus că descoperisem un complot monstruos şi că deţineam fotografii ale uneltitorilor. Le-am spus că ar trebui să studieze fotografiile şi că trebuie tot timpul să fie înarmaţi şi în stare de alertă. Şi le-am promis să le mai trimit fotografii din când în când.
Mi se făcu rău de frică, închipuindu-mi oraşul colcăind de nebuni ce păreau nevinovaţi la prima vedere, dar care erau în stare să te omoare din senin şi să o ia la sănătoasa.
– Poza aia… Poza aia cu mine… am spus eu, răvăşit cu totul.
– O să o ţinem încuiată la loc sigur, zise Koradubian, cu condiţia să nu sufli o vorbă despre discuţia noastră şi să-mi dai bani.
– Cât vrei? am spus eu.
– Mă mulţumesc cu cât ai acum la tine, zise el.
Aveam la mine 12 dolari. I-am dat banii.
– Acum îmi dai fotografia înapoi? am întrebat eu.
– Nu, spuse el. Îmi pare rău, dar tare mă tem că treaba asta merge la nesfârşit. Trebuie să trăiesc şi eu, înţelegi ce vreau să spun.
Oftă şi puse banii în portofel.
– Ce zile de toată ruşinea am apucat, ce zile de toată ruşinea am apucat, murmură el, şi când te gândeşti că am fost cândva un profesionist respectat.