Nimic nou pe frontul de vest

Ce scriu ziarele de război despre umorul straşnic al trupelor care nici nu se întorc bine de la bombardament că şi organizează seri dansante e o mare aberaţie.

Războiul, acel război în care ne închipuim bărbaţi îmbibaţi de glorie şi decoraţi cu ordine de tot felul, curajoşi şi mândri nevoie mare, nu e chiar aşa. Erich Maria Remarque deschide cortina unei lumi noi, pline de deziluzii, suferinţă şi durere. Se numeşte război. Autorul, înrolat în armata germană la 18 ani, prezintă în Nimic nou pe frontul de vest războiul prin prisma tinerilor ieşiţi de pe băncile şcolii, îmbătaţi cu discursuri patriotice şi treziţi cu baioneta în mână.

Paul Bäumer, personajul cărtii, împreună cu alţi tineri de seama lui, se înrolează în armată pentru a apăra Patria. După instrucţie, care nu a durat prea mult, sunt trimişi pe front, acolo unde în tranşee moartea e la ea acasă. Infernul din prima linie pare a fi de nedescris. Dar autorul-soldat o face foarte sincer şi laconic: Obuze, mitraliere, aburi de gaze, flotile de tancuri – strivire, devorare, moarte. Dizenterie, gripă, tifos – sufocare, ardere, moarte. Tranşee, lazaret, groapă comună – alte posibilităţi nu există. Sau: Foc concentric, foc de baraj, perdea de foc, mine, gaze, tancuri, mitraliere, grenade de mână – vorbe, vorbe, dar ele cuprind toată grozăvia lumii.

Unii tineri, care sunt de ceva timp pe front, par a fi imuni la experienţele cutremurătoare de acolo. Alţii însă nu rezistă. Permanent sunt aduşi soldaţi noi pe front – copii de pe băncile şcolii. Fără pregătire, ei sunt trimişi direct în prima linie. Feţele palide de napi, mâinile jalnic încleştate, vitejia lamentabilă a acestor bieţi căţeluşi, care totuşi pornesc şi atacă, a acestor bravi căţeluşi amărâţi, care sunt atât de intimidaţi că nu îndrăznesc nici măcar să strige tare, iar atunci când cad, cu pieptul, cu burţile, cu braţele şi picioarele sfârtecate, scâncesc încet după mama lor şi încetează imediat atunci când sunt priviţi! Feţele lor moarte, pufoase şi ascuţite au îngrozitoarea lipsă de expresie a cadavrelor de copii. Ţi se pune un nod în gât când îi priveşti cum se năpustesc, aleargă şi cad. Ai vrea să-i iei la bătaie pentru că sunt atât de proşti şi să-i iei în braţe şi să-i duci din locurile acestea unde n-au ce căuta. Poartă şi ei tunici, pantaloni şi cizme cenuşii, dar celor mai mulţi uniforma le e prea largă, le flutură pe corp, au umerii prea înguşti, trupurile prea firave; nu s-au găsit uniforme cu măsuri de copii.

Paul Bäumer este, de fapt, prototipul unei generaţii, care, chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta. Cei ce au supravieţuit pe front au îmbătrânit prematur, au trăit mai mult decât o viaţă, ca mai apoi, întorcându-se acasă, să fie cei mai singuratici din lume. Viaţa de soldat nu lasă loc alteia. Suntem părăsiţi ca nişte copii şi experimentaţi ca nişte bătrâni, suntem cruzi, şi trişti, şi superficiali – cred că suntem pierduţi.

Textul e ţesut şi de un fir ameţitor al viitorului. Mulţi nu îndrăznesc să se mai gândească la o viaţă fără război. Paul, din contra, gândeşte cât pentru toată generaţia sa: ceea ce acum în război se scufundă în noi ca un pietroi se va trezi după război, şi abia atunci va începe răfuiala pe viaţă şi pe moarte. Zilele, săptămânile, anii de aici se vor mai întoarce cândva, iar camarazii noştri se vor ridica atunci din morminte şi vor mărşălui alături de noi; capetele ne vor fi limpezi, vom avea un ţel şi astfel vom păşi înainte, cu camarazii morţi lângă noi, cu anii de front în urma noastră: dar împotriva cui, împotriva cui? Asemenea meditaţii sunt tipice eroului lui Remarque. Mesajul cărţii este unul pacifist, deloc compatibil cu societatea belicoasă din acele timpuri. Scriitorul german, ca şi în celelalte cărţi ale sale, promovează prin intermediul eroilor săi valori umane, şi nicidecum pseudopatriotice sau fanatice. După doi ani de front, Paul mărturiseşte: Sunt tânăr, am douăzeci de ani; dar viaţa nu mi-a arătat decât disperarea, moartea, frica şi înlănţuirea celei mai stupide superficialităţi cu abisul suferinţei. Văd cum popoarele sunt asmuţite unele împotriva altora şi se ucid reciproc, pe tăcute, în necunoştinţă de cauză, prosteşte, cu nepăsare şi nevinovăţie. Văd cum minţile luminate ale universului născocesc arme şi cuvinte, pentru ca toate astea să se întâmple într-o manieră din ce în ce mai rafinată şi să dureze din ce în ce mai mult. Şi, odată cu mine, văd asta toţi oamenii de vârsta mea, de aici şi de dincolo, din lumea întreagă; şi odată cu mine, toată generaţia mea.

Criza interioară a lui Paul se inteţeşte pe măsură ce camarazii lui pier, unul câte unul. Abia atunci ororile războiului devin mai aproape, mai personale. Ideile naive precum că regele ar putea opri acest coşmar nici nu se mai discută. Lupta continuă, iar ei continuă să moară. Nimic nu mai pare deosebit pe frontul de vest. Totul pare a fi deja cunoscut: oameni care trăiesc fără ţeastă, soldaţi care aleargă cu ambele picioare retezate, un căprar ce se târăşte doi kilometri pe mâini, târând după el genunchii zdrobiţi, altul pleacă la bandajare şi maţele îi curg peste mâinile care vor să le ţină; oameni fără gură, fără fălci, fără obraz…

Romanul acesta despre metamorfoza copil-soldat te provoacă inconştient să te închipui în locul eroilor, care stau în infernul din tranşee, în frig, frică şi foame. Dorinţa implacabilă de a supravieţui, speranţa într-un grăunte de noroc au dezvoltat în aceşti oameni noi instincte sau poate doar i-a redus la primele instincte umane: ne-am transformat în animale periculoase. Nu luptăm, ne apărăm doar în faţa distrugerii. De dincolo, cu mâini şi cu căşti, ne fugăreşte moartea; suntem cuprinşi de o furie demenţială. Abia treptat redevenim ceva asemănător oamenilor. Această generaţie, tocită de război, cu sentimentele erodate de viaţa care nu mai are nimic de oferit, mai speră la o regenerare. Dar speranţele nu îşi au locul pe front. Cică, crezi în minuni şi până la urmă se dovedesc a fi raţii de pâine.

Spre deosebire de eroul său, Erich Maria Remarque  a fost înrolat forţat pentru a lupta în prima conflagraţie mondială. După doi ani de luptă a fost rănit şi sfârşitul războiului l-a găsit în spital. Tind să cred că acest lucru l-a marcat nespus de mult, deoarece tema războiului, mai bine zis a antirăzboiului, este predominantă în toate operele sale. Istoricul cărţii Nimic nou pe frontul de vest este impresionant. A fost refuzată de primul editor, apoi editată totuşi în 1929. Doar în primul an s-au vândut 1,2 milioane de exemplare. Această carte l-a costat însă pe autor foarte mult. Scrierea i-a fost arsă în public de nazişti în 1933, i s-a retras cetăţenia germană şi autorul a găsit refugiu peste ocean. Sora lui Remarque a fost „pedepsită” în locul lui. Ea a fost decapitată în 1943. În State, scriitorul german era deja celebru.

La un an după publicarea acestei dovezi despre sălbăticia şi absurditatea războiului, a fost realizată şi ecranizarea, ulterior premiata cu Oscar. Regizorul, al cărui colaborator a fost chiar scriitorul, s-a născut la… Chişinău. Acest detaliu îmi sporeşte interesul pentru filmul cu acelaşi nume – Nimic nou pe frontul de vest. Expresia este, de fapt, un comunicat de război, la sfârşitul romanului. Privit de la distanţă, frontul de vest era o mare plictiseală. De remarcat însă că degradarea fizică şi psihologică a soldaţilor, procesul de integrare a acestora ca oameni noi într-o societate şi mai nouă nu au avut loc atât de liniştit precum se vehicula. Azi am trece prin peisajul tinereţii ca nişte călători. Suntem hărţuiţi de fapte. Nu mai suntem lipsiţi de griji – am devenit înfricoşător de indiferenţi. Am fi în mijlocul peisajului, dar am trăi oare?