Mândria de a transmite speranţă
Sunt masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Cu mai mulţi ani în urmă, în cadrul unui cenaclu, am cunoscut-o pe doamna Eugenia Bulat. De asemenea, o cunoşteam de la anumite concursuri de istorie pe una dintre membrele de atunci ale Cenaclului Iulia Hasdeu. Prima şedinţă de cenaclu la care am participat s-a întâmplat prin ianuarie 2005. Acea şedinţă a decis, în mare parte, implicarea mea ulterioară în activităţile revistei Clipa siderală. Vedeam acolo tineri de vârsta mea, dar şi mai mici, care menţineau un nivel foarte ridicat al discuţiilor despre cultura noastră naţională, dar şi despre alte culturi, discuţii pe marginea propriilor lor creaţii, dar şi ale creaţiilor autorilor consacraţi. Nu voi greşi cu nimic dacă voi spune că mi-am dorit foarte mult să fac parte din acest cerc al oamenilor buni.
Pe parcursul liceului, apartenenţa la grupul de tineri creatori de la Clipa siderală a constituit un fel de gură de aer proaspăt pentru mine. Înainte de a fi orice altceva, faptul că am făcut parte din acest cenaclu a fost o mare şansă. O şansă de a mă autodepăşi, de a ieşi din mrejele mediocrităţii la care se condamnau mulţi alţi semeni de-ai mei. Şi azi trebuie să recunosc atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi: am luat de la Clipa siderală mai mult decât am dat. Un alt asemenea loc este familia. Deci, pot să spun fără îndoială că cenaclul şi revista Clipa siderală sunt, pentru mine, o familie.
Mă bucur că acum, după aproape şapte ani, pot să spun aceste lucruri. Deoarece la început integrarea nu a fost uşoară. Participarea la ediţia din 2005 a Concursului Iulia Hasdeu a reprezentat un test. Am participat la secţiunea „Eseu”. Din fericire, textul meu a fost apreciat, şi astfel, a reprezentat biletul de intrare în clubul acesta select, aş putea spune, de tineri basarabeni. După publicarea eseului, m-am pomenit în faţa unei întrebări: „Cu ce vin eu aici?”. Cunoşteam istorie, mă pasiona domeniul social şi politic al realităţii. În decembrie 2005, după câteva încercări mai puţin reuşite de a aduce ceva bun în atenţia colegilor mei, am venit cu un articol care vorbea despre acţiunile antiromâneşti, în esenţă, ale guvernării comuniste de atunci din Republica Moldova. Acel articol a prins, iar eu mi-am găsit, în sfârşit, propria nişă în cadrul grupului nostru – domeniul social-politic. De atunci şi până în prezent scriu la rubrica „Realitatea impusă”, abordând constant tema „realităţilor impuse” societăţii noastre.
Ce este Clipa pentru mine? Este o oportunitate dată tinerei generaţii de expresie românească dintre Prut şi Nistru. O oportunitate care mi-a fost dată şi mie, până să plec la facultate în Ţară, la Bucureşti, dar şi după. Dovadă şi faptul că mă aflu acum aici, la Veneţia. Cea mai mare şansă însă a fost cea de a cunoaşte mulţi oameni excepţionali de pe ambele maluri ale Prutului, din toată România. Piatra-Neamţ, Târgovişte, Bucureşti, Suceava sunt doar câteva oraşe în care mi-am făcut prieteni până să ajung în Bucureşti. Pentru asta, de asemenea, trebuie să mulţumesc Clipei şi celor care o fac să existe.
Doamna Eugenia Bulat, mentorul nostru al tuturor celor de la Cenaclul Iulia Hasdeu, dar şi alţi părinţi spirituali ai noştri ar spune că suntem o generaţie. O generaţie siderală. Este o dovadă a marelui capital de încredere cu care am fost învestiţi de cei fără contribuţia cărora am fi fost mult mai săraci cu duhul, mai slabi de înger, mai puţin originali şi inventivi. Cum a ajuns un grup de copii de vârste apropiate să producă un adevărat fenomen literar şi cultural între Prut şi Nistru, în ultimele două decenii?
Este vorba despre o necesitate, cred eu. Şi pot spune că dacă nu ar fi existat Clipa siderală, ea ar fi trebuit inventată. Un tineret românesc abia ieşit din comunismul de tip sovietic, lipsit de repere autohtone şi obligat de sovietici, dar şi de cei care-au venit după ei, să accepte drept repere persoane şi simboluri străine, trebuia să-şi formeze o clasă de intelectuali care să reia procesul evoluţiei noastre spirituale, pe cât posibil, din punctul în care ne-a lăsat ocupaţia sovietică. Acest proces a început şi este în desfăşurare. Dar specificul vieţii sociale din acest teritoriu românesc face ca intelectualul să fie obligat de împrejurări să fie şi luptător militant pentru o cauză a eliberării noastre definitive de sub dominaţia etnoculturală străină. Sunt puşi în situaţia de a se comporta astfel, cu riscul de a fi acuzaţi de naţionalism, toţi tinerii intelectuali din Basarabia. Ei încearcă să depăşească obtuzitatea ideologică a precursorilor lor, mulţi dintre care au trecut de la un sovietism absolut pe vremuri la un românism mai curând de factură ceauşistă după 1990 şi să constituie o clasă de intelectuali cu adevărat europeni, integraţi în procesul ideilor şi culturii europene. De multe ori însă, acest deziderat se poate realiza doar cu preţul sacrificării preocupărilor de tip social: ridicarea întregii noastre populaţii din marasmul identitar şi înapoierea culturală în care s-a pomenit. Nu se poate spune că am avut vreodată în spaţiul dintre Prut şi Nistru o mişcare intelectuală cu puternice valenţe sociale, de tipul celei născute în Franţa sfârşitului de secol XIX. De acest statut s-ar putea apropia, poate, doar mişcarea de eliberare naţională din timpul Primului Război Mondial şi, poate, ecoul acesteia din 1987-1991. Ceea ce s-a întâmplat în domeniul cultural în ultimii 20 de ani reprezintă, încă, o emanaţie a acelei perioade. Iar noi, tinerii care ne aflăm astăzi aici, reprezentăm, o emanaţie a anului 1989. Asta se întâmplă şi pentru că o mare parte din ceea ce s-a numit „mişcare de eliberare naţională” a fost realizată de oameni din lumea literelor, de scriitori. Iar domeniul literar rămâne conectat, cel puţin sub aspect simbolic, la activitatea revoluţionară, în Basarabia.
În contextul deloc îmbucurător al prevalenţei limbii şi culturii ruse asupra celei române, cel puţin în mediul urban, situaţie care încă persistă în teritoriul dintre Prut şi Nistru, cei care se proclamă sau sunt proclamaţi de către mentorii lor mai în vârstă drept „generaţii de tineri intelectuali ai Basarabiei” se simt tot mai înstrăinaţi faţă de mediul social în care se află. Unii dintre ei aleg să se înregimenteze în mişcările naţionaliste formate din tineri, îşi radicalizează mesajul şi abordarea, considerând că altă soluţie decât rezistenţa pe aceste căi nu există. Alţii pur şi simplu părăsesc Republica Moldova pentru a merge în alte părţi ale spaţiului românesc sau în alte ţări europene. Faptul că astăzi diferenţele dintre tinerii de pe continentul european sunt mult mai mici decât în trecut, consecinţă a procesului de globalizare, nu poate decât accelera acest proces.
Spaţiul nostru este astfel văduvit, în fiecare an, de minţi limpezi care ar putea, în perspectivă, să-l ridice la „ceea ce am fost, şi mai mult decât atât”, vorba lui Petru Rareş. Observând ceea ce se petrece azi, sunt mai curând pesimist în legătură cu şansele generaţiei noastre de a produce o schimbare de substanţă, calitativ superioară, în spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru. Tot ce putem face noi, ceea ce au făcut şi cei dinaintea noastră, e să ne străduim să le lăsăm urmaşilor o situaţie măcar puţin mai bună decât cea pe care am moştenit-o.
Datorită Clipei nu mi-am pierdut speranţa, aşa cum ştiu că şi-au pierdut-o mulţi semeni de-ai mei. Mai mult decât orice, revista Clipa, Cenaclul Iulia Hasdeu imprimă speranţă. Deci, să continuăm să sperăm.