Lecţie de viaţă

Dis-de-dimineaţă plouă întruna, de parcă cerul a hotărât să-i pedepsească pe pământeni pentru nedreptăţile săvârșite. Niciun suflet pe stradă, nici prin curţi nu se zăreşte nimeni, nici la geamuri, toţi s-au ascuns de vremea de afară. Şi cum toată lumea stă în casă, m-am găsit eu – curajoasa – care, de teamă că ziua de mâine nu-i va fi de ajuns să termine unele treburi, să umble pe un aşa timp „minunat”. De când m-am trezit, nu aud altceva decât glasul monoton al ploii şi acest lucru nu m-ar deranja atât, dacă nu m-ar fi udat până la piele, de la un timp mi se pare că umezeala mi-a pătruns până şi în suflet. Cu siguranţă că această zi va ajunge în fruntea topului celor mai urâte zile din viaţa mea. Merg pe trotuar având senzaţia că păşesc desculţă, căci pantofii mei, dacă îi mai pot numi aşa, de ceva timp şi-au pierdut din proprietăţi sau au trecut de partea ploii, bătându-și joc de mine. Poate că vă întrebaţi de ce nu am o umbrelă? Da, asta mă întreb şi eu din momentul în care a început ploaia. Cred că intuiţia mea a făcut haz de mine dimineaţa, când mi-a insuflat hotărâtă că ploaie nu o să fie, iar eu, credulă (totuşi, mi-o spuse intuiţia), am lăsat umbrela acasă. Iată aşa m-am pomenit uşor îmbrăcată şi fără umbrelă în mijlocul unei zile ploioase de vară. Acum mă îndrept spre o staţie de autobuz, de unde sper că în curând voi ajunge acasă. Mă apropii de banca goală, dar la fel de udă ca şi restul obiectelor aflate sub ploaie. Mă aşez, privind nedumerită la ceea ce trebuia să semene cu un acoperiş aflat deasupra capului meu, cine l-o fi făcut şi-a pierdut timpul degeaba.

Nu mai ştiu cât e ceasul, de când stau aici, iar curând voi uita şi de ce stau. Încerc să închid ochii, poate aşa voi mai uita de celelalte lucruri care mă chinuie: hainele ude, frigul, foamea, nervii. Stau de câteva minute cu ochii închiși încercând să evit zgomotul picăturilor căzute pe inutilul acoperiş, iar mai apoi, ciudata senzaţie a picăturilor de ploaie ce se preling pe faţa mea. La un moment dat, aud paşi pe trotuar, călcând neglijent prin băltoacele formate, amestecaţi cu iluzia unei melodii ciudate, totuşi fredonate cu o oarecare notă de veselie. Deschid ochii să privesc nefericitul care poate, la fel ca mine, nimerise pe un timp nepotrivit într-un loc nepotrivit. Pe trotuar – o tânără, care nu mi se pare câtuși de puţin necăjită, uşor îmbrăcată, fredona veselă melodia pe care o auzisem mai devreme. Trece pe lângă mine fără să mă observe şi se aşază la celălalt capăt al băncii. Eu am închis ochii, rămânând în aceeaşi poziţie ca şi mai înainte şi visând la patul cald care mă aştepta acasă, la duşul fierbinte, la ceaiul de lămâie… când deodată preludiul unei eventuale răceli îmi distruge visul… un strănut neaşteptat se împleti cu glasul picăturilor de ploaie. Revin la gândurile de mai înainte, când deodată fata din celălalt colţ al băncii exclamă:

– Ce zi minunată! Cât de melodios sună glasul ploii…

După această exclamaţie nu m-am abţinut să nu completez cu un „cum să nu!” ironic, apoi am privit-o cu nedumerire.

„Daaaa…, îmi spuneam eu, mai sunt oameni ciudaţi, totuşi, să numeşti o asemenea zi minunată e prea de tot.” Mă mai uit o dată la tânăra de lângă mine, neînțelegând motivul acelui zâmbet răsărit pe faţa ei. Aveam bizara impresie că la celălalt capăt al băncii pe care stăteam era un soare sclipitor, care mângâia cu razele-i blânde chipul domnişoarei.

– Totuşi, e adevărat că ploaia e o binecuvântare cerească, câtă bucurie aduce pământului şi oamenilor… aud din nou din celălalt capăt.

– Inclusiv mie… bucurie… replic eu pe un ton aproape nedesluşit.

Deja eram pe punctul să mă ridic, să merg de cealaltă parte şi să rezolv misterul, însă m-am liniştit, gândindu-mă că ceea ce-mi mai rămânea acum e să arăt ridicol în faţa unei necunoscute, căreia i-aş cere explicaţii pentru comportamentul straniu. Nu e treaba mea cine şi cum se comportă, eu ar trebui să-mi fac mai degrabă griji pentru autobuzul care întârzie prea mult şi de timpul pe care îl pierd în această staţie.

După ceva timp, fata de alături începu a fredona din nou melodia sa. Şi să nu credeţi că nu sunt interesată de muzică, din contra, însă acum nu aveam chef de niciun fel de „concert”. Nu zic nimic. Ascult. Mai târziu mă gândesc că, poate, acesta este un mod unic de a uita de necazuri (cele provocate de vreme), adică, cântând uiţi că plouă, că ai hainele ude, că ţi-e frig şi foame… Chiar să fie asta ultima soluţie, nu m-aş apuca de cântat. „Interpreta” dă glas din nou, de data aceasta întrebându-mă de ce stau aici. Neavând ce face, mă hotărăsc să-i povestesc. Mă plâng de ghinionul pe care-l avusesem, întrebându-mă în acelaşi timp de ce ar sta să mă asculte o necunoscută cu atâta interes? Eu nu aş manifesta atâta curiozitate pentru o persoană străină. În timp ce acuzam ploaia de toate nenorocirile mele, fusesem întreruptă.

– De ce ploaia… doar ea nu ţi-a făcut nimic? Ea cade pentru a potoli setea pământului, e ca o…

– …o binecuvântare, completez eu dezamăgită. Eu, care credeam că am găsit pe cineva care să mă înţeleagă.

– Eu, adaugă tânăra, m-am bucurat mult când am auzit că plouă dis-de-dimineaţă, ce putea fi mai frumos?

– Autobuzuuuuuul! strig eu, nemaiputând de atâta bucurie. În sfârșit, îşi făcuse apariția. Alerg bucuroasă spre el, nerăbdătoare să ridic scările şi să mă aşez pe un scaun uscat, undeva unde nu plouă. De fapt, asta nu schimba prea multe, căci rămâneam şi în continuare cu hainele ude. Totuşi, curând avea să ajung acasă.

Mă văd în sfârșit înăuntru. Iau loc lângă geam. Nu cunosc motivul, însă autobuzul mai stă ceva timp, dar asta nu mă prea îngrijorează, căci nu mai sunt în ploaie şi curând vom porni. De aici o văd pe tânăra rămasă în staţie. Mă gândesc că am plecat fără să-mi iau rămas-bun, dar cred că nu se va supăra, doar sunt o străină, care de altfel nu-i împărtăşeşte optimismul. Cineva pe trotuar se îndreaptă spre staţie. Se adresează tinerei de acolo. Nu aud ce se vorbeşte, însă cred că e mama fetei, care îşi făcea griji de plecarea ei pe un timp atât de nefavorabil. Fata îi zâmbește femeii care venise după ea, povestindu-i entuziasmată ceva. La un moment dat observ că femeia abia sosită îi întinde tinerei de acolo un baston care, după cum se pare, era destinat nevăzătorilor.

…După ceva timp, autobuzul o ia din loc, eu stau cu fruntea rezemată de geam. Nu mă pot gândi la nimic altceva decât la felul în care m-am comportat în staţie şi în general pe parcursul întregii zile. Mă întreb: cum poate un om lipsit de vedere să se bucure într-atât de un simplu fenomen cum este ploaia, pe care, barem, nici nu-l poate vedea, iar cineva cu simţurile în regulă să se plângă pentru orice fleac? Cred că arătam ridicol atunci când panicam din cauza hainelor şi a pantofilor uzi, când spuneam că asta e cea mai nefericită zi din viaţa mea şi când mă plângeam că vreau acasă, asemenea unui copil. Acum sunt în stare să-mi plâng mie însămi de milă, mă simt vrednică de compătimire, adică ce poate fi mai jalnic decât să te uiţi la lumea ce te înconjoară fără să o vezi?

…Ah, noi, oamenii! Cât de naivi suntem atunci când credem că le vom reuşi pe toate într-o singură viaţă. Pentru toate cele câte ni le propunem ar trebui sa fim minimum pisici (nu-s sigură că nouă vieţi ar fi suficiente) şi maximum zei (presupun că o veşnicie va fi de ajuns măcar pentru „cele mai importante lucruri”). Mereu grăbiţi, nici nu observăm micile minuni ale lumii care în ansamblu şi sunt acea fericire, a cărei căutare ne răpeşte timpul întregii existenţe. Da, da, o floare, oricât de firavă şi plăpândă, o ploaie de vară însoţită de un curcubeu, un fluture multicolor, un ram înmugurit, o rază de soare trecută prin geam, un fulg… şi încă multe astfel de „nimicuri”, în viziunea omului contemporan, pot contribui la făurirea unei fericiri omeneşti.