La două centenare de doliu naţional, decidem cine are dreptate

Fiecare cu adevărul lui, dar tot al nostru e mai adevăr. Or, când vorbim despre anul 1812 şi despre consecinţele acestuia pentru Basarabia, nu poţi veni cu adevărul tău. Aici adevărul e unul – şi e dureros.

1812 este un an cunoscut chiar şi celor care nu fac istorie „de performanţă”, dar, cu cât e mai răsunător un eveniment, cu atât mai multe interpretări şi răsinterpretări i se dau. Nu că aş fi avut dubii vizavi de importanţa anului respectiv, dar am considerat şi eu de cuviinţă să fac un pic de muncă de cercetare în domeniu. Ei bine, am găsit, cum e şi firesc, opinii divergente, pe care nu mă sfiesc să vi le prezint, cel puţin pentru a arăta cât de integral eronate sunt. Editorialul intitulat foarte şmecher Eliberarea sau „ocupaţia” Basarabiei în 1812 (probabil, autorul respectivului a greşit poziţia ghilimelelor), dintr-un ziar care se autoproclamă „patriotic”, spune următoarele: „Este adevărat faptul că fiind în componenţa Imperiului Rus, pe lângă toate aspectele de constrângere naţională şi socială, Basarabia a cunoscut şi un mare avânt economic, social şi cultural. Istoricul Alexandru Boldur scria, în revista Viaţa Basarabiei, nr. 2 din 1932, că «Istoricul trecutului basarabean subt ruşi niciun moment nu trebuie să uite că Basarabia şi-a păstrat înfăţişarea sa deosebită etnică, social-politică şi juridică, întotdeauna cu un aspect naţional, până la tragicul sfârşit al vastului Imperiu Rus»”. Dacă au mai rămas specimene din acestea care consideră că 1812 a fost un an luminos în istoria neamului nostru, marcat de victorioasa eliberare a pe-atunci-inexistentei Basarabii de către ruşii ortodocşi, atunci sper din suflet că sunt pe cale de dispariţie. O astfel de abordare desuetă a realităţii istorice, generată de extrem de eficienta propagandă rusească dintotdeauna, este inacceptabilă în contextul unei analize lucide a respectivului act.

Ceea ce s-a întâmplat la 1812 nu se pretează niciunei legi etico-morale, dar şi mai puţin uneia istorice, etice sau naţionale. Calificat ca „succes diplomatic” rusesc de către unii istorici, nu a fost decât un jaf  la drumul mare, săvârşit chiar sub nasul Conferinţei de la Paris. Toată lumea, şi mai cu seamă ruşii, care îşi ţineau armatele aici încă din 1806, ştia foarte bine că teritoriul dintre Nistru şi Prut face parte din provincia istorică românească Moldova. Conform Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon I şi ţarul Rusiei, Aleksandru I, Rusia se obliga să evacueze şi să retragă trupele din Valahia şi Moldova. Diplomatul rus Tolstoi, în pledoaria sa la Conferinţa de la Paris, a declarat că în Tratatul de la Tilsit nu este menţionată Basarabia, care, de facto, era fâşia de pământ între Chilia, Cetatea Albă şi Dunăre, şi a convins conferinţa să permită armatelor ruse să rămână în acest teritoriu. Diplomaţia rusă, mai târziu, a indus conştient în eroare conferinţa, susţinând că acest teritoriu nu este doar cel adiacent Mării Negre, ci e vorba despre întreaga fâşie dintre râurile Prut şi Nistru, care se mărgineşte la nord cu hotarul Imperiului Austro-Ungar. Astfel, Imperiul Rus a primit încuviinţarea forului de la Paris de a ocupa nou-creata Basarabie. Iată cum a avut loc glorioasa „eliberare” de sub jugul otoman – prin joc diplomatic murdar şi prin minciună.

În acelaşi timp, această tragedie a neamului românesc, privită din perspectiva europenilor, nu era într-atât de semnificativă, că doar servise unui scop nobil. Europa ţinea să mulţumească Imperiul Rus cu teritoriul pe care îl cerea şi care nu era, din punct de vedere strategic, atât de însemnat ca, bunăoară, Dobrogea, luată de la ruşi şi retrocedată Ţării Româneşti, în schimbul Basarabiei. Dobrogea era teritoriul cu ieşire nemijlocită la mare, care era şi puntea de legătură dintre Imperiile Rus şi Otoman. În încercarea de a împiedica un nou conflict armat între cele două puteri, Europa face rectificările teritoriale de rigoare.  Astfel, dacă ar fi să căutăm o consolare, în conjunctura istorică de la începutul secolului al XIX-lea, când Rusia intenţiona iniţial să anexeze Principatele Române integral, atunci putem spune că Basarabia a fost jertfită, poate, pentru a salva naţiunea română şi pentru a instaura o pace provizorie în sud-estul Europei.

Dacă vom analiza în ce măsură avea dreptul Rusia asupra teritoriului dintre Nistru şi Prut, cu siguranţă, dispar orice dubii asupra legitimităţii actului de la 1812. Documentele scrise care atestă apartenenţa teritoriului dintre Nistru şi Prut la Ţara Moldovei datează încă din secolul al XIV-lea, de pe timpul lui Dragoş-Vodă.

Până la 1812, ruşii nu au căutat argumente pentru a-şi justifica pretenţiile asupra Basarabiei. Dar în 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk a publicat, la Paris, o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume, în cadrul căreia era inserată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând, fireşte, şi Basarabia. Cu toate acestea, Rusia nici nu s-a prea sinchisit de acest detaliu „neînsemnat” al lipsei drepturilor asupra acestui teritoriu, atunci când a semnat Tratatul de pace de la Bucureşti cu Imperiul Otoman, prin care a decis, într-un mod atât de impertinent, soarta basarabenilor.

În fine, unicul argument plauzibil invocat de Imperiul Rus în acel moment fusese credinţa. Dar jugul ţarist a apăsat mult mai mult decât cel turcesc umerii românului, care a suferit moral şi fizic, suportând toate atrocităţile regimului; a suferit material, nevoit să aprovizioneze armatele ruseşti; dar a suferit în tăcere, crezând că ruşii au venit la noi cu gând curat…

Am demonstrat, în baza evenimentelor istorice, tendinţele anexioniste ruseşti, care s-au dovedit ilegale. Ruşii au dat dovadă de o bolnăvicioasă foame de pământ chiar şi atunci când ţara lor a ajuns cea mai întinsă din lume. Şi fiindcă, din nenorocire, istoria ne-a aşezat în calea lor, ne numărăm printre victimele acestei lăcomii de neînţeles.