Iubitorii de teatru sunt o naţiune aparte

Domnule Sapdaru, cum a fost copilăria la Doroţcaia?

Copilăria a fost una obişnuită. Părinţii mei au fost oameni simpli, cu mult bun-simţ.  Dar tentaţiile erau multiple în sătucul acela de la marginea lumii. Tentaţia cea mare era, desigur,  Nistrul. Au trecut, o Doamne!, 50 de ani de când m-am născut în apropierea lui şi vraja pe care o exercită asupra mea este la fel de mare şi la fel de constantă. Nistrul e un brâu magic care înconjoară Doroţcaia şi mai toate amintirile frumoase sunt legate de el. Stăteam dimineţile la umbra răcoroasă a sălciilor bătrâne cu câte o vargă în mâna ca să prindem cleni şi plătici, mai spre amiază ne scăldam în apele lui blânde şi răcoroase. Noaptea  păşteam caii în lunca Nistrului, stăteam pe mal şi ne uitam vrăjiţi în valurile luminate de lună, închipuindu-ne cine ştie ce poveşti cu monştri acvatici şi sirene. Apoi veneau tentaţiile celelalte, cireşul vecinului, harbuzăria satului, filmul „Fantomas” de la Casa de Cultură pe care noi, puştii, nu ştiu de ce, n-aveam voie să-l vedem, biblioteca satului.

Tentaţia cea mai mare pentru mine însă a fost teatrul. Prin clasa a opta, dirigintele nostru a decis ca şeful trupei de teatru din şcoală să fiu eu. Prima „montare” pe care am realizat-o la şcoală a fost ,,Piatra din casă” de Vasile Alecsandri. Acesta a fost primul meu „şoc cultural”, ca să zic aşa, din care nu mi-am revenit nici până azi…

A cui a fost decizia de a urma Institutul de Teatru de la Chişinău?

Decizia a fost, evident, a mea, iar Chişinăul a fost pentru mine locul care m-a trezit la viaţa spirituală. Am avut noroc de câţiva colegi extraordinari, printre care Petru Vutcărău, Ala Menşicov, Ion Ciubotaru, Alexandru Grecu, dar şi de o echipă de profesori dedicaţi total teatrului. Am prins şi perioada când moldovenii se trezeau dintr-un somn de veacuri, se simţea în aer o dorinţă de schimbare, pe unde cu intuiţia, pe unde cu deducţia începeam să înţelegem şi noi că trebuie să ridicăm fruntea sus, să-l mai dăm la naiba de „realism socialist”.

Povestiţi-mi despre anii petrecuţi la Moscova.

…O, aceşti ani chiar au fost o nebunie! Am ajuns la Moscova într-o perioadă când  colosul slav îşi lua, cu surle şi trâmbiţe, rămas-bun de la comunism, oraşul se schimba într-un ritm aiuritor, toate principiile infailible ieri se prăbuşeau spectaculos. Nu cred că am reuşit să dorm 4 ore legate în oraşul acela nebun, dar şi neînchipuit de frumos. N-aveam timp, erau atâtea de învăţat, de auzit, de înţeles! Profesorii noştri, superstaruri ale filmului rus, au fost ca nişte părinţi buni pentru noi şi ne-au călăuzit cu har prin toate „cotloanele” teatrului şi ale filmului de cea mai bună calitate. Moscova se trezea, iar odată cu ea m-am trezit şi eu. Dacă la Chişinău, fiind mai tânăr şi mai nesăbuit, am înţeles teatrul ca pe o simplă joacă, la Moscova am descoperit că teatrul e un joc serios. Teatrul a devenit pentru mine unica soluţie şi motivaţie a existenţei mele. Şi acest lucru  mi-a dat atunci „frisoanele existenţiale” pe care le mai am şi acum.

Vă gândeaţi atunci la posibilitatea de a rămâne acolo?

Nu mă gândeam, deşi am primit o invitaţie să intru în trupa Teatrului Dramatic de Stat „Nicolai Vasilievici Gogol”. Dar eram tineri, visam să ne întoarcem la Chişinău, să înfiinţăm trupa Teatrului „Actorului de Film”, care urma să activeze pe lângă Studioul „Moldova-Film”,  însă, după întoarcere, am observat că această idee a fost furată de câţiva escroci cu care eu şi încă vreo doi colegi n-am vrut să mergem mai departe. Aşa că m-am pomenit angajat în trupa Teatrului Naţional, dar asta a durat doar o lună, apoi am fost angajat în trupa Teatrului „Luceafărul” , ca mai apoi să ne desprindem pentru a forma Teatrul „Eugene Ionesco”.

După revoluţie aţi ales Iaşiul. Pentru că e cel mai apropiat oraş de graniţă sau din alte motive?

După revoluţie, Teatrul „Luceafărul” a făcut un turneu prin Moldova românească, în trei oraşe: Iaşi, Bacău şi Botoşani. La Iaşi, după spectacol, am primit invitaţia de a fi angajat în trupă.

A existat un concurs?

Concursul n-a existat. Am fost transferat de la Teatrul „Luceafărul” la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, printr-un ordin comun al celor două ministere ale culturii, al României şi al Republicii Moldova. Cred că sunt unicul actor care n-a trecut printr-un concurs pentru a fi angajat la acest teatru. Pe transferul meu stau semnăturile celor doi miniştri de atunci – Ion Ungureanu şi Andrei Pleşu. Concursul a fost, de fapt, spectacolele pe care le-am prezentat noi în România. Entuziasmul momentului a fost atât de mare, or, noi eram totuşi prima trupă din Republica Moldova care juca în România, încât acum, după 21 de ani, realizez ce noroc uriaş am avut eu fiind în acea trupă care, am mai spus, a înfiinţat la întoarcerea în Basarabia, după câteva săptămâni, celebrul Teatru „Eugene Ionesco”. Ironia a făcut să fiu angajat pe data de 13 iunie 1990, cifră care mie mi-a purtat, însă, noroc.

Cum erau priviţi în România de atunci cei şcoliţi la Moscova?

Bine. Nu pot să spun că am intrat pe un cal bălan şi pe un covor roşu în trupa teatrului. Perioada de „acomodare” e un roman tragicomic în cazul meu, vorbeam ciudat, eram destul de timorat şi stângaci, cred însă că eticheta „şcoala de la Moscova” m-a ajutat enorm. Este şi azi o şcoală de necontestat, actorii adevăraţi din teatrele româneşti ţin la marele teatru rusesc, şcoala stanislavskiană sau cea meyerholdiană. Am avut şi surprize destul de neplăcute să constat că sindromul emigrantului e la fel de puternic ca şi în alte părţi ale lumii. Într-o zi, mă voi aşeza să scriu o carte despre un actor basarabean aterizat în teatrul românesc.

Majoritatea filmelor de succes realizate în România sunt despre comunism. De ce?

Este perioada în care oamenii şi-au trăit viaţa cu cel mai înalt grad de intensitate. Comunismul a generat situaţii şi subiecte de un tragism veritabil, dar şi de un comism grotesc. Trezirea la realitate, proiecţia de azi spre acele timpuri, amintirile, care ne mai dau coşmaruri şi azi, sinistrul existenţei în comunism, ceaţa aceea groasă care brusc a dispărut, deschizând perspective absurde, a fost o arie extrem de generoasă a filmului românesc de succes. Bineînţeles că nu putem la nesfârşit să facem filme despre asta, suprasaturaţia s-a şi produs, urmează, sper, capodopere de altă factură şi cu altă tematică.

Putem vorbi despre cinematografie în Republica Moldova?

Da, cu siguranţă. Igor Cobâleanski şi Sergiu Prodan dovedesc asta cu prisosinţă. Nu sunt proroc, dar am o presimţire pozitivă referitoare la viitorul filmului moldovenesc-basarabean. Cu puţin noroc şi cu câţiva nebuni frumoşi care vor investi niscaiva bani în producţia filmelor, Basarabia ar putea deveni următorul moment-surpriză de la marile festivaluri internaţionale, aşa cum, cu puţini ani în urmă, a fost România.

Aţi susţinut spectacole şi la Chişinău. Cum e publicul de aici, diferit de cel din România?

Nu numai că am susţinut, am şi montat câteva spectacole. Publicul moldovean e însetat de teatru, o spun fără să mă gândesc. Este cald, generos, entuziast. Îmi plăceau cohortele de tineri care asaltau teatrele din Chişinău. Dacă se deosebeşte de cel din România, nu cred. Iubitorii de teatru sunt o naţiune aparte.

Platoul sau scena? Care vă este mai aproape?

Amândouă îmi sunt dragi în egală măsură. Sunt spaţiile în care mă simt cel mai bine. Pe platoul de filmare încerc să mă dedic întru totul firescului absolut, caut să mă mulez pe indicaţiile regizorului, am o relaţie foarte dificilă cu aparatul de filmat, întotdeauna m-am temut de el, una dintre „sarcinile” mele secrete pe platou este să nu observe nimeni cât mi-e de frică de monstrul cu un singur ochi care nu te slăbeşte din priviri nici pentru o clipă. Scena pentru mine e locul care încă nu şi-a pierdut sacralitatea primordială. Pioşenia pentru actul teatral este un stimulent vital pentru mine. Mă îmbolnăvesc dacă mă aflu mult timp în afara scenei. Pe bune!

Ce mesaj doriţi să le transmiteţi tinerilor actori?

Tinerii actori de azi sunt la fel de frumoşi, talentaţi, nebuni ca şi noi cândva. Mă uit cu o admiraţie uriaşă la lupta pe care o dau ei, în fiecare zi, pentru un loc sub soare. Pentru că  sunt chiar nedreptăţiţi de societatea aceasta de consum. De lucrat cu ei e dificil. Urăsc formula asta „sistemul Bologna”, o fi bună pentru alte facultăţi, pentru teatru însă e dezastruoasă. Nu poţi să înveţi un tânăr să facă teatru în trei ani! Care ar fi mesajul ? Să iubească teatrul din ei şi nu pe ei în teatru. De la Stanislavski citire…

Vă mulţumesc!

Cu mare plăcere.

                                                           Interviu realizat de Oxana Greadcenco