Între niciodată și pentru totdeauna, imposibilul

Se întâmplă să am dorinţa categorică de a citi cărţi ale unor autori cu totul necunoscuţi pentru mine, cărţi despre care n-am știut că există până a le fi văzut pe raft, cărţi a căror intrare în lista mea de lecturi nu cred că aș fi putut s-o prevăd și nici s-o pregătesc, în afara acestei variante a nevoii de necunos­cut și de diferit. Căci pe lângă nevoia generală de necunoscut și de diferit, o nevoie firească, la fel ca nevoia de familiar și de asemănător, numită dorinţă categorică, este efectul unei speranţe neangajante, dublate de părerea că mari pot fi doar bucuri­ile acestei căutări, că, în lipsa unei așteptări precise, dezamăgirile nu trebuie să fie de proporţii. Și nu cred că există căutări întru totul ratate: a începe căutarea e deja un rezultat important, indiferent de ce și cât vei reuși să găsești.

Dicţionarul imposibilului de Didier van Cauwelaert (Baroque Books & Arts, 2014, tradus în română la un an de la apariţia în franceză) nu e nici prima, nici ultima carte pe care am citit-o sub semnul experienţei descrise în prima frază a textului de faţă. Dar, până acum, niciodată ne­cunoscutul și diferitul din această categorie nu au avut un asemenea efect asupra mea; despre lucrarea lui van Cauwelaert nu aș vorbi nici în termenii unei mari bucurii, nici în termenii unei dezamăgiri – fie ea de proporţii sau nu –, ci invocând, cu o exagerare asumată, întregul interval de emoţii de la dezamăgire la bucurie. Deși mi-a provocat sen­zaţii dintre cele mai variate, acestea schimbându-se uneori cu viteze ha­lucinante, Dicţionarul imposibilului este, după părerea mea, nu un vo­lum inegal, ci o carte unitară în de­plina putere a cuvântului.

Lectura Dicţionarului, secondată opţional de o privire – măcar fugi­tivă – asupra biografiei literatului în discuţie, duce la concluzia că apari­ţia acestei cărţi nu e în măsură să mire. Autorul e protagonistul câtor­ va dintre cele 70 de cazuri prezenta­te în dicţionar; alte întâmplări includ persoane mai mult sau mai puţin apropiate scriitorului; o parte deloc ignorabilă a evenimentelor evocate s-a produs în timpul vieţii prozato­rului nostru; episodul materializării imaginii Fecioarei Maria pe tunica lui Juan Diego, un amerindian convertit de coloniștii spanioli la creștinism, stă la baza romanului L’aparition (2001) de Didier van Cauwelaert. Alt-minteri, vorbim despre câștigătorul Premiului Goncourt în anul 1994, van Cauwelart atingând, așadar, o performanţă imposibilă pentru o bună parte a condeierilor francezi*.

Subiectele valorificate în cadrul Dicţionarului acoperă o durată de câteva secole și aparţin unor dome­nii cât se poate de diverse, fiecare articol fiind rezistent în sine. Ori­cum, există anumite dominante sub aspect tematic, pe care le voi numi simplu și în dreptul cărora voi tre­ce numele unor articole ilustrative: 1) zona sacrului – „Analfabet (scrisul cu sânge al analfabetei)”; Lanciano (enigma de la Lanciano); Patimile (misterul Patimilor); Ze­itoun (minunile de la Zeitoun); 2) vindecări mi­raculoase – „Abandon (victorie prin)”, „Lourdes” (mod de utilizare)”, „Indiferenţă (binefacerile indiferenţei)”; 3) contacte probate cu lumea de dincolo – „Nătărău (prima injurie proferată de dincolo de mormânt)”, „Moarte (experienţe la graniţa morţii)”, „Transcomunicare (surprizele transcomunicării)”; 4) fauna și flora sub specia imposibilului – „Antilopa Kudu (acacia și euta­nasia antilopei kudu)”, „Indicator (strategia in­dicatorului)”, „Salamandră (creierul ciopârţit al salamandrei), „Plante” (inteligenţa plantelor)”… și lista poate continua.

În contrapondere cu fireasca varietate de su­biecte, Dicţionarul are câteva coordonate pro­gramatice, acestea fiind cele care asigură uni­tatea anterior semnalată a cărţii. Se impune, în primul rând, reala putere de sinteză a lui Didier van Cauwelart, rezultând o scriitură consisten­tă, finalitatea principală a textului fiind aceea de a face multiple deschideri; de unde și abunden­ţa de fapte, date, nume, note de subsol, ele ur­mând și să atenueze elementul neverosimilului (să îl atenueze doar, căci în chestiunea dată ele­mentul neverosimilului nu poate fi eradicat); sub efectul acestei înalte densităţi informative, e cu neputinţă să faci rezumatul Dicţionarului, care, în mod sigur, este o carte de recitit. Pe de altă parte, subsidiara valoare literară a Dicţionarului imposibilului face ca acesta să nu fie o scriere de nișă. Stilul autorului nostru e, în ansamblu, unul antrenant, cu numeroase accente ironice; metoda nu este inedită, amintind întru câtva de Biografiile necenzurate… ale lui Will Cuppy, doar că la van Cauwelaert umorul nu ajunge să creeze tonalitatea, ci este doar una dintre com­ponentele mecanismului textual, o componentă care, de fiecare dată când e activată, funcţionea­ză ireproșabil.

Spectaculoase în sine devin momentele în care autorul trece în revistă posibilele soluţii ale enigmelor la care se referă, pentru ca, după un suspans care se încheie fără a fi început cu ade­vărat, să asistăm la căderea variantelor; o căde­re asemenea unui joc de domino, la finalul căru­ia se formează o imagine pe care ochii noștri nu pot să o vadă. Pentru cât timp?

În 2015 a apărut cel de-al doilea volum al Dicţionarului imposibilului. Fără a ști dacă voi avea la anul pe raft ediţia în română a cărţii, pun în franceză întrebarea ascunsă în titlul textului meu: L’impossible? (À) jamais…**

 _____________

*Performanţă incomparabilă cu cea a lui Romain Gary, scriitor care l-a influenţat pe Didier van Cauwelart și care a luat de două ori Premiul Goncourt, premiu pe care, în mod regulamentar, un a utor francez îl poate lua o singură dată în viaţă.

**Imposibilul? Între niciodată și pentru totdeauna.